Există nervi

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

„Aşteptăm de treizeci de minute”, zic. „Şefu’, străzili e ca nişte ţevi. Acu’ cincizeci de ani a fost proiectate pentru un debit. Dacă creşte debitu’, creşte şi presiunea. Creşte până se sparge. Cică s-a mărit parcu’ de câteva zeci de ori după ’89. D’aia are lumea nervi. Şi pe noi are nervi că ne-am scumpit. Ca viaţa”, zice şi  schimbă convulsiv viteza.

Aparatul de taxare indică peste două sute de mii şi încă mai e mult până acolo unde trebuia să ajung de o jumătate de ceas, dar mă gândesc că are dreptate.

De aproape 25 de ani, avem mai mulţi nervi decât putem duce. Ne aburim sub un clopot de isterie înverşunată, nu ne mai permitem răgazul unei şoapte. Eu n-am mai zâmbit de câţiva ani. Nimic nu ne mai ajută, totul ne stă împotrivă. Nu suntem în  stare de odihnă, respirăm ca pe buza infarctului. Gâfâi, deşi stau blocat în  trafic. Pentru că stau în drum spre oareunde. Pretutindeni, înghesuială, viteză şi stare pe loc. Scandal dacă parchezi în faţa blocului unde locuieşti doar noaptea, fiindcă ăla e locul altcuiva, n-are acte pe el, n-are maşină, dar te pândeşte ca să te suduie, e al lui de când veacul, aşa e cutuma, „aşa s-a pomenit”. În Bucureşti, nu se fac crime pentru pământ, ci pentru spaţiu.

Cu ceva vreme în urmă, un prieten mi-a telefonat uluit, ca sa mă întrebe dacă n-am o pilă la „furturi”: a parcat lângă un butic de cartier, a coborât ca să cumpere pâine, a apucat să audă cum se trânteşte o portieră şi s-a uitat prosteste cum Loganul lui nou nouţ îi demarează în trombă. A dat-o în urmărire, o urmăreşte şi astăzi. Mai apoi, a intrat într-o stare de şoc acut, şi-a pierdut slujba, i s-a destrămat familia. Nimeni nu mai pune frână.

Am devenit mai puţini decât maşinile noastre. Mai multe maşini decât noi înşine. Maşinile ne zdrobesc, călcăm pe maşini vii dacă păşim alături de zebră. Ne  luminăm numai la semafoare, în roşu, galben,verde, ne plimbăm pe străzi fiindcă maşinile au fost stivuite pe trotuare, ne oprim fiindcă trebuie, mergem dacă ni se permite, avem trasee prestabilite.

Acum câţiva ani, am văzut doi cai alergând ca nişte năluci pe Magheru şi mi s-au părut a fi singurele fiinţe libere din lumea asta.

Noi am schimbat dictatura pe dependenţe. Dependenţa de maşini, dependenţa de trudă, dependenţa de bani, dependenţa de goana continuă, dependenţa de ceilalţi.

Am ajuns dependenţi chiar de propriile noastre vieţi.

Fără să băgăm de seamă că trăim greu numai din cauză că murim cu prea mare greutate.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite