Experimentul Vama Veche. Să scoatem medicina în stradă!

Cortul asociaţiei ALIAT în Vama Veche

Anul acesta, de 1 mai, o echipă de psihologi, psihiatri, asistenţi sociali şi voluntari au iniţiat în Vama Veche prima intervenţie profesionistă de limitare a consecinţelor negative asociate abuzului de alcool în spaţii recreative. Al doilea episod a avut loc la final de iulie, început de august. Prima concluzie: Vama Veche de 1 august nu e ca Vama Veche de 1 mai.

Conceptul din spatele proiectului este simplu şi am mai scris despre el: un loc accesibil, dar retras, deschis ziua şi noaptea, unde oamenii pot veni să bea apă, ceai sau cafea gratis, să se aşeze, să ia o pauză de la petrecere şi de la băut, pentru a preveni apariţia de stări de intoxicaţie severe şi a consecinţelor negative pentru sine şi pentru alţii. Nu există ”chelneri”, cei care servesc sunt specialişti în sănătate mintală (psihologi, asistenţi sociali, psihiatri). O dată cu cafeaua vine şi posibilitatea de a vorbi despre lucruri. Atât cât se poate într-un cort, pe plajă, în Vama Veche. Pe timp de zi, sunt oferite informaţii sub formă de pliante şi chestionare care permit evaluarea consumului personal de alcool şi înscrierea sa într-una din cele 4 categorii posibile – consum nepericulos, consum riscant, consum nociv sau consum extrem de nociv.

La final, parcurgând cele aproape 200 de chestionare completate, a reieşit destul de clar că profilul oamenilor din Vamă se schimbase faţă de weekend-ul de 1 mai. Atunci erau mulţi tineri şi foarte tineri care prezentau frecvent un consum nociv şi extrem de nociv de alcool. Acum, media de vârstă era mai mare, erau mai puţini cei care consumau alcool într-un mod riscant sau nociv. În schimb, cei care consumau în exces prezentau deja primele semne ale dependenţei – o diminuare a capacităţii de autocontrol, primele pahare de dimineaţă „ca să se dreagă”, sentimente de vinovăţie după un episod de abuz de alcool, primele episoade de pierdere a memoriei pe perioada intoxicării („se rupe filmul”). Era ca şi cum de 1 mai ne întâlniserăm cu tinerii aflaţi la început de drum şi acum îi vedeam pe aceeaşi tineri după 5-10 ani de consum abuziv, înaintând încet, aproape insesizabil de încet, dar sigur înspre dezastrul dependenţei. Şi noi aveam două, cinci, poate zece minute să facem ceva pentru a-i deturna de la acestă evoluţie.

Apoi, nu a mai fost vorba despre alcool. Oamenii îşi aduceau şi povesteau depresia, tentativele de suicid, despărţirile dureroase, alegerile imposibile, lipsa de speranţă şi de perspectivă, problemele ”obişnuite” de sănătate mintală pe care psihiatrii şi psihologii, adăpostiţi în cabinetele lor cu aer condiţionat şi orar de funcţionare, aşteaptă în zadar să le intre pe uşă.

Am realizat atunci că ceea ce am construit pe durata a două zile şi două nopţi a fost, în fapt, un mic centru comunitar de sănătate mintală amplasat într-unul din cele mai aglomerate locuri de pe litoralul românesc. Şi oamenii au venit, pentru că le era uşor şi le era la îndemână. Nu le trebuia trimitere, nu aveau nevoie de programare, nu riscau să fie consideraţi nebuni pentru că ar fi fost văzuţi trecând pragul unui stabiliment de boli mintale. Şi psihiatrul era un om ca şi ei care îi întâmpina cu un pahar de ceai din fructe de pădure.

Mi-am adus aminte de o doamnă director de spital de psihiatrie care se plângea că nu vin dependenţii de droguri să se trateze, deşi ea a pus şi gresie şi faianţă şi le-a făcut şi sală de sport. De ani de zile, ideea Ministerului Sănătăţii în ce priveşte reforma îngrijirilor de sănătate mintală se reduce la gresie, faianţă şi termopane, adică ziduri.

În fiecare an, în localităţile ţării se organizează tot felul de festivaluri. Cum ar fi să scoatem cu aceste ocazii medicina în stradă? Nu doar psihiatria, dar şi medicina internă, stomatologia, oftalmologia, diabetologia, cardiologia, o mulţime de discipline care ar putea oferi oamenilor informaţii, testări simple ale stării de sănătate, sfaturi scurte care ar putea să deturneze evoluţia aproape insesizabilă spre dezastrul unor boli grave. Cum ar fi să nu mai acceptăm cu resemnare argumentul că ”aşa sunt românii, nu vin din timp la medic” şi să trimitem medicul spre români? Am putea oare restabili în acest fel legătura omenească şi directă între doctor şi omul suferind, între instituţia medicală şi plătitorul de taxe? Pentru că absenţa acestei legături care s-a pierdut în subfinanţarea cronică a sistemului medical, în birocraţie şi imixtiunea politicului, în mercurialul şpăgilor, în supraaglomerarea din spitale şi policlinici este nu doar în detrimentul bolnavilor, dar este toxică şi pentru medici, care riscă să se transforme încet în personaje odioase, caricaturi dezabuzate şi dezumanizate ale tinerilor absolvenţi care au fost cândva.

Poate că nu va convinge pe cei care investesc în faianţă şi termopane, dar, după experimentul Vama Veche, cel puţin acest medic şi colegii săi au ajuns să creadă în potenţialul recuperator al unui pahar de ceai din fructe de pădure oferit într-un cort, la marginea drumului unui om care spune ”am o problemă”.