Societate

articolul anterior articolul urmator

Extrase răzleţe din caiete vechi

0
19 Sep 2019 10:32:53
Andrei Pleşu

● Esenţială pentru eficacitatea oricărui gest pedagogic este renunţarea inteligentă la predică, la decalogul lipit pe tăblia patului, la cicăleala insuportabilă a „sfătuitorilor“ de profesie.

Articol preluat din Dilema Veche

O adevărată reformă morală, o eficientă strategie modelatoare se obţine pe căi mai delicate. La fel cum, în selecţia valorilor autentice, analistul competent trebuie să se arate ferm, fără a deveni inchizitorial, în materie de educaţie, pedagogul trebuie să fie elocvent fără dogmatism sumbru, fără a cădea în dăscăleală. Stilistica specifică a educaţiei, ca şi aceea a artei, exclude rigorile pompoase ale „imperativului categoric“, preferînd retorica mai nuanţată, mai subtilă a farmecului, care nu pune accentul pe legiferare, ci pe seducţie. Autoritatea (recunoscută) a magistrului este foarte importantă, dar rămîne fără efect real dacă lucrează numai prin „reguli“ instituţionale, fără susţinerea personalităţii iradiante, fără energia inanalizabilă a harului.

● Sîntem reziduurile propriilor noastre proiecte.

● S-a spus că Dumnezeu este ceea ce fiecare ştie să facă din singurătatea sa. Singurătatea este, într-adevăr, mediul optim al prezenţei lui Dumnezeu, iar această prezenţă face din experienţa solitudinii o foarte „rentabilă“ experienţă spirituală (ceea ce nu diminuează importanţa experienţei comunitare a „întîlnirii“, înnobilată ritual). Fără trăirea asumată, eventual tragică, a singurătăţii, nu laşi loc, împrejurul tău, pentru parteneriatul nevăzut cu transcendenţa fondatoare a lumii. Cînd eşti singur, Dumnezeu stă alături de tine, neclintit şi tăcut: te contaminează, fără a te iluziona… În această postură, Dumnezeu nu e, cîtuşi de puţin, o instanţă consolatoare. E, dimpotrivă, „obiectiv“ şi lucid. S-ar zice că e fiinţa însăşi a neconsolării productive…

…Cît de neruşinat Îi fac portretul! Ca şi cum mi-ar poza, iar eu L-aş fotografia convenabil din toate unghiurile. Şi cît de îngăduitor, de flexibil, trebuie să se păstreze El, faţă cu veleităţile mele „portretistice“. Ca să mă ierte, va trebui să fie cu atît mai generos cu cît sînt eu mai tenace în încercările mele de a-L defini. Dumnezeu e fiinţa care, lăsîndu-Se, iarăşi şi iarăşi, definită de sărăntoci de tot soiul, acceptă, magnanim, să nu de-finească pe nimeni, să nu închidă pe nimeni în propria sa limită, să nu ne trateze pe nici unul dintre noi drept definit-ivi. Şi, ne-definindu-ne, El ne dă şansa unei permanente re-definiri, care e şansa cea mare, încercarea-cheie a vieţii individuale. Şi scuza ei…

● Un semn distinctiv al omului de cultură autentic este, cred, dragostea de ceremonie. Intelectualul cu apucături cazone, agresiv comportamental, prea categoric în vorbă e, de regulă, un parvenit al spiritului. Pentru el, cultura n-a fost ceea ce trebuie să fie, adică un loc de pelerinaj, un spaţiu de tranzit mereu deschis, ci o destinaţie precisă, în care te stabileşti definitiv, cu tot calabalîcul. În realitate, cultura e o „ţară“ în care toţi trebuie să se considere invitaţi şi nimeni nu trebuie să facă pe gazda… Cei care, ajunşi în teritoriul culturii, încep să se poarte ca nişte gazde amabile n-au înţeles nimic din călătoria lor. Există, din păcate, asemenea inşi: se mută printre cărţi aşa cum te muţi într-un oraş cu dever mai bun. Intelectualul adevărat nu simte nevoia să se „fixeze“. Preferă să adopte poziţia oaspetelui, să nu se instaleze, uzurpator, în capul mesei. Intelectualul adevărat nu-şi îngăduie niciodată şi niciunde să se simtă „ca la el acasă“. El e mereu atent la obiceiul locului, mereu bucuros să adopte bunele purtări ale noului venit, respectuos cu tradiţiile şi „coregrafia“ comunitară a „gospodăriei“ care îl primeşte.

● Culmi ale gîndirii post-revoluţionare. C.V. Tudor: 1 decembrie 1990: „Toţi prefecţii şi primarii trebuie musai să fie militari“; 1993: „NATO – O bandă de răufăcători. E ca SIDA care devastează planeta“. Valeriu Tabără 1992 (interviu): „Aspiraţia spre integrare europeană e de natură revizionistă“. Marin Voiculescu (profesor universitar şi autor de aforisme): „Nu tot ce flutură e steag“; „Stilul e omul, trilul e pasărea“. Ce vremuri! (Comentariu actual: S-au înmulţit „scriitorii“ de aforisme. Am primit, în ultimii ani, mai multe volume – unele aparţinînd unor autori încă tineri – pline cu panseuri metafizice, etice, estetice, sapienţiale, de natură să garanteze o experienţă de viaţă, o acumulare de înţelepciune, o vervă a ideii şi a formulării de invidiat pentru cititorul de rînd… Aforismul a devenit un gen literar. Te aşezi dinaintea foii albe şi compui „ziceri“, aşa cum se compun poeme, nuvele, romane. În doi timpi şi trei mişcări, stai la masă cu La Rochefoucauld şi La Bruyère. Nu mai ştiu cine a spus: Te gîndeşti zece ani şi scrii un aforism. Nu te gîndeşti deloc şi scrii o sută de aforisme…)

Puteţi comenta acest articol pe dilemaveche.ro