Fabule europene. Şeful oraşului se alege la 10 ani

În ziua alegerilor locale m-a condus un verişor la aeroport. E un copil bun, cum sunt atîţia în România, a stat vreun an prin Anglia, dar s-a întors în ţară, să-şi facă, împreună cu un amic, o afacere de subzistenţă. La 30 de ani e microîntreprinzător, are o firmă de depanaj IT. Am discutat, pe drum, politică, societate, corupţie, distracţii, alegeri.

Vărul meu n-a cunoscut România dinainte de 1989, votul exprimat liber e un dat şi un drept care au fost de la bun început o opţiune posibilă în viaţa sa, azi de tînăr adult. O aliniere din mers la mersul democraţiei. Un tînăr cu o fibră civică normală, cultivată cumva nativ şi foarte probabil în familie, pentru că discutînd, realizez că el are o opinie, fără stridenţe, despre lumea în care trăieşte, lui îi pasă, fără înverşunare, pe ce lume trăieşte. Îmi spune că, uite, se întîmplă să-i cunoşti personal pe unii dintre candidaţii la primărie sau la consilii, cum e şi normal, la alegerile locale, şi că sunt şi oameni care chiar par ok. Ce te faci, însă, cu sistemul căruia oamenii ăştia care par ok trebuie să-i facă faţă şi în hăţişurile căruia nu rezistă dacă nu se integrează, dacă nu fac ca ceilalţi, dacă nu sunt şi ei coruptibili... În România anului 2016, un tînăr de 30 de ani nu are din start încredere în viitorul primar, oricare ar fi el.

M-am uitat pe statisticile la cald, în urma alegerilor locale din România, cu interes şi sociologic, pentru componenţa voturilor (şi char mi se pare că nu sunt suficiente analize serioase din acest punct de vedere). Se pare că majoritatea celor care au votat sunt din categoria de vîrstă 45-64 de ani şi peste această vîrstă, şi mă întreb sincer dacă explicaţia pentru faptul că tinerii n-au ieşit să-şi voteze primarul duminică, 5 iunie, este acest fond de scepticism civic foarte precoce. Chiar şi aşa şi tot mi se pare o dovadă de conştiinţă civică, de proiectare individuală la scară colectivă, oricît de fatalistă ar părea judecarea drept lipsită de speranţă a frecării de sistem. Mă întreb dacă nu e cumva vorba de ceva cu mult mai profund, şi anume de o apatie pe fond de iletrism civic.

Fabula europeană electorală vine din Franţa, unde - depun mărturie- , în şcolile primare se fac alegeri printre elevi, cu toate ingredientele, luate extrem de în serios: campanie electorală prealabilă, afişe, discursuri pe program şi urnă de vot în fiecare clasă, pentru a fi aleşi reprezentanţii copiilor în consiliile locale. Pare o joacă şi nu e: între problemele pe care ei le discută mai întâi între ei, o dată aleşi ca reprezentanţi, şi care sunt mai apoi prezentate aleşilor locali adulţi, figurează subiecte de genul următor: construirea unei piscine publice locale (dacă nu există deja în localitatea respectivă, având în vedere că în Franţa cursurile de înot fac parte din  programa şcolară, fiind una din probele obligatoriu de evaluat la sfîrşitul ciclului gimnazial); alocarea unui agent de securitate rutieră la sfîrşitul orelor de curs la trecerile pietonale care nu sunt dotate cu un semafor; staţiile şi traseul autobuzului şcolii etc. Copiii care se gîndesc la astfel de lucruri, şi le dezbat în reuniuni prevăzute în mod regulat, au 9-10 ani şi sunt aleşi prin vot de colegii lor de aceeaşi vîrstă.

E destul de logic ca, între cei care încep o practică civică atît de devreme, să se regăsească mai târziu sindicalişti de temut sau politicieni, absolvenţi de mari şcoli de administraţie publică, precum ENA etc. Cineva ar putea argumenta că mai multă cultură civică nu scuteşte Franţa de a fi într-o permanentă convulsie socială (greve din ce în ce mai incontrolabile, mai haotice). Tocmai: mai multă cultură civică înseamnă o contraputere activă, iar nivelul dezbaterilor rămâne un spectacol intelectual de argumente şi contraargumente (nu mă refer aici la conţinutul demagogic sau politicianist, care există fără doar şi poate, ci la ţinuta înfruntărilor) la ani lumină distanţă faţă de cel practicat în România.

România are energii şi filoane surprinzătoare, care s-au activat în societatea civilă în cazuri precum Roşia Montana, tragedia Colectiv sau susţinerea, acum, a unor independenţi la alegeri, ca în Bucureşti (Nicuşor Dan 29%) sau la Iaşi (Andrei Postolache 13%). Impresia este că, pe fondul de plumb al unui scepticism social precoce şi generalizat, zvîcnirile astea de conştiinţă civică se sting prea repede în noianul de impulsuri individualiste care ne ţin vieţile pe linia de plutire. Sau poate că pur şi simplu soluţia ar fi ca ele să fie captate şi încurajate mai de timpuriu, ca simplă formă de exerciţiu democratic colectiv (în şcoli, în licee), pentru ca dreptul de vot să aibă şansa să devină mai tîrziu un reflex de raportare individuală la celălalt, la societate, cîtă vreme ritualul alegerilor continuă de facto mitul democraţiei reprezentative.

Am fost atentă, într-adins. Mă credeţi sau nu, cît a condus, de la Iaşi la Bacău, vărul meu n-a încălcat nicio clipă viteza legală, în localităţi sau în afara lor. Am avut timp să văd, pe drum, secţii de votare, amanajate în şcoli de cartier sau de comune, vopsite impecabil şi înecate în verdeaţă. Am avut timp să mă întreb, mai în glumă, mai în serios, dacă nu cumva şcolile dau, şi la propriu, dar şi simbolic, fiori pe şira spinării, şi să-mi pun problema unde ar trebui amenajate urne de vot, pe terase sau la mall-uri, pentru ca tinerii să fie parte din societate, votând.

NU, nu, niciunul din candidaţii la primărie de la Iaşi n-a fost destul de convingător pentru ca vărul meu să-şi pună ştampila pe programul lor de „şef al oraşului”. Dar aţi înţeles, ca oameni, unii erau chiar simpatici şi de treabă. Problema e în altă parte. Un tînăr întreprinzător de 30 de ani e convins sută la sută că sintagma însăşi de „şef al oraşului” a ajuns să conţină în ea germenele corupţiei.

Asta nu l-a împiedicat să se ducă să voteze. „Mi-am anulat singur votul. Un vot mai puţin furat.” Interesul colectiv ar putea începe de aici: de la conştientizarea faptului că votul e mai întîi o avuţie individuală.