Fals jurnal de ieri şi de azi: Amintiri pergamute

N-am fost un elev strălucit, nici mediocru, mai ales zurbagiu, lăsând tuturor convingerea că meritam – dacă vream – să iau premiu, însă mândria de a fi învăţat la liceul Alexandru Lahovary nu m-a părăsit nici azi şi poate că din toată copilăria, destul de săracă şi de orfană, amintirile din acei ani, foarte puţine, chiar şi spre surprinderea mea, sunt cele mai luminoase.

Aveam numărul 47. ,,L.A.L. 47’’ purtat cu un fericit orgoliu pe mâneca dreaptă a uniformei şi mai aveam şi şapcă cu cozoroc lucios deasupra căruia iniţialele patronului erau cusute cu litere de aur la cea mai bună ceaprăzărie din oraş aflată pe undeva pe strada Mihai Bravu pe lângă ,,Cuvioasa Paraschiva’’. Ţin minte numărul fiindcă nu se încheiase bine primul trimestru, abia începuse să ningă, când am şi devenit vedeta liceului.

Cine e ,,ăla’’ cu numărul 47? Care e ,,ăla’’ cu numărul patruzeci şi şapte? Cum îl cheamă pe ,,ăla’’,,dintr-antâia’’, cu numărul 47? Mă rostogolisem de la etaj pe scările de piatră cu caietul ,,Globus’’ în mână pe care Nicu Angelescu scrisese clar şi semnase cu cerneala lui roşie nota 10! La Nicu Angelescu! La Limba română! Până jos îmi zdrelisem bine genunchii, caietul se făcuse praf, îmi pierdusem şi şapca, fiindcă mă rostogolisem adevărat, praf mă făceam dacă închesuiala de la ieşirea în curtea interioară nu m-ar fi oprit protectoare.

Adevărul e că la alte materii nu mai mi-amintesc vreun zece. Însă acela a fost hotărâtor. Zece, la marele professor Nicu Angelescu, căruia cred că îi datorez meseria de azi, era un eveniment la ,,Lahovary’’. Însă, trebuie să recunosc că arătam jalnic, deşi nu-mi păsa.

• Uite-l pe ,,ăla’’ cu 47! Cum te cheamă?
• Săraru…
• ?!?

Eram destul de pipernicit, cu urechile clăpăuge, o faţă uşor pistruiată, ochii singuri, de o tristeţe tipică pentru un orfan şi de atâtea ori salvatori prin puterea de a exprima lipsa de apărare, puneau o anume pecete pe înfăţişarea mea prea comună pentru ca numele s-o poată individualiza. Eram, aşadar, mai cunoscut ca numărul 47 care luase zece la Nicu Angelescu.

Cred, sunt convins, că acest profesor m-a făcut scriitor. Altfel, prin clasa a cincea, rămăsesem corijent la trei materii şi, dintre ele, sigur, la matematică, la domnul Lucică Mănescu. Nu ţin minte nici o lecţie cu dânsul, nu m-am putut, niciodată, concetra la nici o oră până la capăt, la nici o oră în tot liceul, afară de orele domnului Nicu Angelescu şi, mai târziu, ale domnului Cantemir. Ţin minte, însă, examenul de corijenţă, toamna. Şi trebuie să mai spun că nu-mi amintesc liceul decât toamna, în primele zile de şcoală, când nu începeau bine lecţiile şi eu trăiam încă în lumea mea de la Slătioara; fugeam cu ochii pe ferestrele înalte spre Malul Alb, mirosea tot oraşul a struguri, ţăranii treceau cu carele pline cu ciorchini aurii, cădeau frunze ca nişte minuscule talgere de aramă; odată, la istorie, la un extemporal, copia toată clasa afară de mine care mă uitasem cu gândurile furate de ceţurile de borangic care cotropeau Malul Alb; se vedeau şi nişte vânători sau numai eu îi vedeam, când a sunat clopotul eu trecusem demult Oltul, n-aveam nici un gând să mă mai întorc în clasă. La corijenţă, fireşte că nu ştiam mai nimic. Mă încurajase domnul Nicu Angelescu care vorbise cu ,,Nea Lucică’’ şi îi explicase că ,,Săraru e făcut altfel, trebuie lăsat să se ţină de literatură’’. Îmi amintesc doar clipa când domnul profesor Mănescu, altfel şi el un dascăl de excepţie, a scos dintr-o pungă o aurie pară pergamută, zemoasă şi parfumată şi a început să muşte din ea, pe catedră, cu o linişte criminală faţă de cumplita emoţie a nenorociţilor corijenţi care abia apucaseră să scrie subiectul. Ei bine, din toată emoţia pe care bănuiesc că măcar o secundă oi fi avut-o şi eu, emoţia de corijent, eu nu-mi amintesc decât parfumul acelei pere pergamute şi parcă şi acum îl văd pe profesor cum muşca din carnea ei albă şi parcă simt şi acum mustul ei. În câte toamne, apoi, după aceea, n-am ratat eu această linişte şi această bucurie a unei pere pergamute mâncate fără nici o grijă, numai pentru parfumul ei şi pentru carnea ei zemoasă!

Să-mi fie ruşine că ,,din clasă’’ nu mai am şi alte amintiri?!

Liceul era însă unul de elită. Laboratoarele profesorului Jitaru care şi-a cheltuit toată viaţa leafa, pentru ca să le înzestreze şi să ne facă pe noi, elevii, să credem în ştiinţele reprezentate de el la superlativ, au rămas şi azi, pentru mine, un model, după cum acest profesor a rămas un model de devotament şi de jertfă la propriu pe altarul şcolii româneşti. Orele de desen cu admirabilul om şi pictor Emil Ştefănescu, lecţiile de ştiinţe naturale cu domnul Creţu, latina cu Cantemir, fac parte şi azi, cum mai ziceam, din orgoliul ,,studiilor’’ mele. Şi dacă un elev atât de distrat ca mine se mândreşte cu ele, înseamnă, sigur, că erau tulburătoare! N-am mers niciodată pe acelaşi trotuar cu profesorii, niciodată nu i-am salutat mai aproape de zece metri; când îl întâlneam pe domnul Nicu Angelescu însă, treceam repede pe celălalt trotuar şi de acolo îl salutam şi eram peste măsură de bucuroşi să povestim cum l-am salutat şi mai ales cum ne-a răspuns el, aplecându-şi uşor capul spre dreapta şi ridicându-şi, sus, pălăria! Eram cineva! Eram elevi ai Liceului Alexandru Lahovary iar eu eram numărul patruzeci şi şapte, fiindcă niciodată nu s-a uitat că luam zece la domnul Nicu Angelescu. Îmi mai amintesc, apoi silueta fermecătoare, încă de pe atunci, a poetului Anatol Banconski şi împrejurarea când mi-a dat să citesc ,,Discobolul’’ lui Blaga. Nu cred că l-am înţeles dar eram îngâmfat că vorbesc cu Banconski care făcea versuri, eu, care, la rândul meu, în secret bineînţeles, scrisesem primul meu articol de critică literară explicând foarte apăsat CE este literatura! Fugisem de la liceu, mai exact nu mă mai dusesem la ore de vreo trei săptămâni, profesorul Nicu Angelescu mă însărcinase să lucrez, în timpul liber, evident, la trierea marii biblioteci a Liceului pe baza unor criminale liste epuratoare – pe care, sigur, le privea cu o disperare neputincioasă – era prin 1947, şi, tot evident, din punctul meu de vedere de acum, nu m-am mai dus la şcoală aproape o primăvară întreagă. M-am apucat să citesc zi şi noapte. Aşa am citit când trebuia, tot ce trebuia să citesc fiindcă la Slătioara nu avea cine să mă înveţe. Când au înflorit castanii eram îndrăgostit de o colegă de la liceul de fete, cu un an mai mare ca mine, scriam versuri şi aşteptam… vacanţa! Toamna, după corijenţă, o rudă cu situaţie, ba chiar ministru la învăţământ, m-a luat să mă facă om şi m-a dat şi la internat. Peste un an, însă, a înţeles că nu mă pot ţine de şcoală şi m-a lăsat, uşurat dar şi inspirat, să mă apuc de gazetărie. Am terminat, totuşi, şcoala, ca toată lumea, deşi mai târziu, luasem premiul Academiei Române când mă înscriam la facultate.

Să nu se creadă că pledez, cumva, pentru ,,modelul’’ meu. Doamne fereşte! Şi totuşi, anii de la liceu la Râmnicu Vâlcea, la ,,Alexandru Lahovary’’ au fost pentru mine decisivi: pentru scriitor, pentru cititorul de cărţi, pentru cetăţean. Atmosfera era una academică, profesorii admirabili, nu numai sub raportul pregătirii dar şi sub acela al personalităţii umane şi intelectuale. Capacitatea, la ,,Lahovary’’, era cât un bacalaureat la Slatina unde fugeau cei slabi şi bicisnici. Ei bine, şi eu am dat şi am luat capacitatea la ,,Lahovary’’, e drept că toamna, fiindcă vara am uitat să mă duc. Am uitat, pur şi simplu, mă chema Slătioara, era, parcă văd, şi un început de vară ca-n poveşti, înverzise Măgura, deasupra ei, în iunie, se ridică, noaptea, o lună dumnezeiască, fânul se făcuse numai flori, aveam şi o căruţă de cărţi de citit, nu mai aveam răbdare să stau la Râmnic.

Toamna însă am luat capacitatea. Ei, uite că şi asta îmi amintesc foarte bine. Mâncam, dimineaţa, struguri ca gheaţa, cu bruma pe ei, şi cu pâine albă, caldă, şi plecam la liceu la examene. Nu ţin minte examenele, numai strugurii reci, cu boabele lor de aur şi cu bruma ca nişte steluţe de Crăciun pe lumina bobului pietros. Nici până în ziua de azi n-am mâncat struguri mai buni ca în toamna aceea când am dat capacitatea la liceul ,,Alexandru Lahovary’’.

P.S.: Însemnare scrisă la Olăneşti în ianuarie 1986 de dragul directorului Gheorghe Bratu şi revăzută, azi, pentru blog.

Paginile acestea se vor găsi curând în cartea ,,Jurnalul unui personaj controversat – provocat de Vartan Arachelian’’ în curs de apariţie la Editura ,,Adevărul’’.