Fals jurnal de ieri şi de azi: Aniversări-comemorări-un salut călduros

ACADEMICIANUL. Ieri, 22 mai 2014, un strălucit istoric al culturii, Academicianul, pe drept cuvânt încetăţenit în conştiinţa publică sub acest nume, înaintea celui al său, Profesorul, de asemenea, a împlinit – nu credeţi, nu-i aşa?! – 75 de ani.

În ierarhia adevărată a valorilor culturii noastre locul lui e consacrat de o bibliotecă întreagă de cărţi, de cercetări şi consideraţii definitorii ale medievalismului românesc şi, în general, ale culturii popoarelor balcanice, – care îl singularizează – şi de recunoaşteri internaţionale încununate, în opinia mea, de faptul că o serie întreagă de absolvenţi ai unei facultăţi de istorie a artei din Franţa poartă numele său: generaţia Răzvan Theodorescu

În ierarhia adevărată a valorilor culturii noastre locul lui e consacrat de o bibliotecă întreagă de cărţi, de cercetări şi consideraţii definitorii ale medievalismului românesc şi, în general, ale culturii popoarelor balcanice, – care îl singularizează – şi de recunoaşteri internaţionale încununate, în opinia mea, de faptul că o serie întreagă de absolvenţi ai unei facultăţi de istorie a artei din Franţa poartă numele său: generaţia Răzvan Theodorescu!

În sfârşit, acest loc important pe care îl ocupă Răzvan Theodorescu în ierarhia valorilor culturii naţionale mai este subliniat şi de faptul că el este considerat un reprezentant al ,,Casei Cărţii’’, cum îşi intitula o carte superbă dedicată lui Brâncoveanu, Academicianul fiind azi exegetul de seamă al Renaşterii Brâncoveneşti despre care a scris, şi atât de frumos, stilistic vorbind, în descendenţa farmecului literar al paginilor lui Nicolae Iorga.

 M-am bucurat de prietenia lui şi îl aşez alături de Alexandru Balaci şi de Valentin Lipatti şi de Mihnea Gheorghiu, atunci când mă gândesc la mentorii mei din tinereţea de acum mai bine de o jumătate de veac – pe care îi iubesc şi îi admir recunoscător şi după atâtea ,,trădări’’ surprinzătoare, dar care, mă gândesc azi când sunt bătrân, îi fac şi mai umani şi mai români prin tranzacţionismul lor de atâtea ori, pentru mine măcar, de neînţeles.

Dar nimeni n-a descris mai bine - decât Academicianul Răzvan Theodorescu - tranzacţionismul la români chiar în discursul său solemn de intrare în Academie.

Din toată inima îi urez ,,La mulţi ani!’’ şi ştiu că fervoarea cercetării şi scrisului său este mai vie ca oricând.

         SPIRITUL BLAJULUI

         Nu de mult a ieşit în lumina cărţii, înţeleasă şi drept simbol al cuvântului care distinge şi defineşte izvorul verticalităţii ideii şi idealului, o lucrare importantă pentru cei de azi, din acest punct de vedere, ,,Mărturisiri CORNELIU COPOSU - un dialog mărturisire al scriitorului, aflat la mijlocul deplinei maturităţi, Vartan Arachelian cu Omul şi Omul politic Corneliu Coposu care a stat în temniţă 18 ani - în veacul XX! - pentru credinţa faţă de poporul şi de istoria poporului căruia i s-a considerat dator întreaga sa viaţă.

         Cade nu se poate mai bine această apariţie editorială la împlinirea unui veac de la naşterea lui Corneliu Coposu şi astfel, această apariţie, are sigur şi va avea în continuare, rezonanţa unui Avertisment, din care se vede şi că ,,elitele noastre politice n-au preluat nimic din testamentul marelui dispărut’’ cum spune Vartan Arachelian.

         Cartea este o ,,mărturisire de credinţă’’, o mărturisire a credinţei de la care nu s-a abătut Corneliu Coposu toată viaţa.

         ,,Spiritul Blajului’’ i s-ar mai putea spune acestei cărţi importante ca un document de istorie, document peste care nu se va putea trece de către niciun istoric, de către niciun om politic adevărat care vrea să slujească Adevărul şi cauza demnităţii şi identităţii naţionale româneşti.

         Am accepţiunea lui Vartan Arachelian să reproduc aici, la capătul salutului solidar pe care i-l adresez confratelui romancier şi istoricului Vartan Arachelian, câteva rânduri dintr-un interviu fluviu – aş zice – pe care mi l-a acordat Corneliu Coposu în aprilie 1993 pentru cotidianul ,,Universul românesc’’, al cărui director eram, interviu publicat a doua zi de la întoarcerea lui Ion Iliescu de la Washington, unde a avut loc întâlnirea cu Bill Clinton.

         Interviul, tipărit de mine în două numere ale cotidianului – 50 de pagini A4 dactilografiate – a avut drept urmare desfiinţarea brutală a ,,Universului românesc’’ căruia i s-a retras brusc subvenţia chiar a doua zi după apariţie şi au trebuit să treacă ani până când cel care dictase această suprimare tipică, avea să recunoască faptul că publicarea interviului nu reprezenta trecerea mea de pe un trotuar pe altul şi că am rămas - şi sunt – un gazetar şi scriitor de stânga, liber să-mi manifest verticalitatea şi identitatea şi să recunosc adevărul fără niciuna din prejudecăţile care mă încorsetaseră - şi ne încorsetaseră - până în 1990.

         Aşadar, l-am întrebat, în aprilie 1993, pe Corneliu Coposu:

         ,,-Ce preconizaţi pentru energia tânără de care are nevoie, ca perspectivă, P.N.Ţ.?

         -Platforma naţională a tinereţii este diferită. M-aduc aminte că, la un moment dat, după adeziunea domnului Dinu Brătianu la opoziţia unită, am avut o întâlnire: tineretul Naţional Ţărănesc cu tineretul Liberal. Tineretul nostru era compus din elemente dotate, aproape toţi universitari în Bucureşti, între 23 şi 33 ani. De altfel 33 era limita de sus la organizaţia de tineret.

         Eu, personal, nu m-am înscris niciodată în partid. M-am născut în partid. Tatăl meu care, în paranteză fie spus, a fost condamnat pentru acţiuni ,,iredentiste’’ şi a făcut puşcărie la unguri, la Vadz şi Szegedin şi la Budapesta, a fost eliberat din închisoarea politică, de armata română, de Generalul Moşoiu când a ocupat Budapesta. Tatăl meu făcea parte din Partidul Naţional din Transilvania şi era un militant al acestui partid. Bunicul meu dinspre tată a murit de pe urma unei bătăi încasate cu ocazia alegerilor de la 1903 de la Jibou şi Cehu Silvaniei în Sălaj, el fiind mâna dreaptă a preşedintelui Gheorghe Pop de Băseşti. Străbunicul meu dinspre mamă, care se numea Gavril Vaida de Glod era văr de-al doilea cu Alexandru Vaida Voevod, erau aceeaşi familie. A fost unul dintre promotorii pasivismului politic în România. În casa lui s-au luat hotărâri importante la sfârşitul secolului XX când era disputa dintre activişti şi pasivişti, care a durat până în 1905. Deci, eu m-am născut în partid. Nu ştiu să mă fi înscris niciodată.

Sigur că, între timp, când am ajuns la Universitate, am fost ales preşedintele tineretului Universitar Naţional Ţărănist şi după aceea preşedintele tineretului Democrat. Eram în luptă acerbă cu organizaţiile fasciste româneşti care puseseră mâna pe centrele studenţeşti. Deci, eu, oarecum, considerând P.N.Ţ. drept casa mea, mi-am însuşit din tinereţe şi ideologia lui şi obiectivele pentru care luptă. Dat fiindcă tatăl meu era în relaţii foarte strânse cu Iuliu Maniu, Iuliu Maniu m-a ,,achiziţionat’’, însă fiind student la drept m-a adus şef de cabinet la Bucureşti; în ce priveşte partidul, prima mea misiune oficială a fost de secretar general adjunct al partidului.

-Eraţi foarte tânăr?

-33 de ani!’’

         UN SALUT CĂLDUROS

Îndrept acest salut către un tânăr confrate jurnalist, deocamdată, dar de fapt scriitor de zile mari, Cristian Delcea, autorul unui tulburător Recviem publicat de ,,Adevărul’’ sub titlul ,,Amurgul veacului’’, pagini de literatură care anunţă, după umila mea convingere, un scriitor cum mai ziceam, de duminecă.

La 29 de ani ziaristul, deocamdată, Cristian Delcea scrie cu un har pe care nu l-am întâlnit în literatura debutanţilor literari de după 1990, un scris de o rigoare şi de o fineţe analitică şi de o adecvare a cuvântului remarcabile şi de o luciditate cinică frisonantă, însuşiri hotărâtoare pentru un prozator autentic, în stare să mă facă să sper, într-un scriitor, repet, de duminecă.