Fals jurnal de ieri şi de azi: Despre tradiţia vorbitului în pustiu la români

În finalul însemnării mele de vinerea trecută, minată şi ea (ca de altfel şi alte Bloguri scrise, sunt convins, cu toată buna credinţă şi publicate pe acest portal) de neşansa vorbitului în pustiu la români, aduceam în discuţie programul şi preocupările actualului ministru francez al Culturii şi Comunicării, tânăra doamnă Aurelie Filippetti

fiică de miner, îndoliată de dramaticul apus al ,,epocii marilor furnale de la Florange’’ (Paris Match), împrejurare asemănătoare pentru noi cu  sfâşietoarea imagine-simbol a coşurilor înalte, pustii, ale OLTCHIM-ului, trădat şi el de guvernările postdecembriste.

Doamna ministru amintită, scriitoare fiind şi care acum zece ani a tipărit prima ei carte ,,Ultimele zile ale clasei muncitoare’’, este azi ambiţios dedicată unui Program izvorât din  doctrina ,,egalităţii tuturor în accesul la cultură; pentru toţi copiii şi pe toate teritoriile’’. Pledând pentru ideea că numai  cultura ne poate reda încrederea, ne poate învăţa să dialogăm, tânăra Doamnă ministru militează, aşa cum ne infomează revista Paris Match în interviul pe care i l-a luat recent, pentru ca ,,fiecare cetăţean să se simtă mândru şi patron al culturii’’.

O teză admirabilă a programului Doamnei Aurelie Fillipetti, expus în interviul aminit din Paris Match, priveşte ,,eliminarea complexului dintre capitală şi restul teritoriului’’. (E vorba de inferioritatea restului teritoriului faţă de capitală – n.n.)

Mă bucur să salut aceste gânduri şi proiecte înaripate şi aştept toamna care urmează, sperând să văd cum, potrivit promisiunii, încep să se materializeze. Iată de ce şi spuneam în Blogul de săptămâna trecută că sunt gelos pe francezi, măcar pentru programul Doamnei Filippetti, şi realist şi cutezător şi demn de statura unui ministru socialist în Europa de azi ameninţată de criza care nu pregetă să ameninţe în continuare şi geografia culturală indiferent de mărimea şi bogăţia unei ţări.

În veacul trecut, pledam înflăcărat pentru eliminarea inegalităţilor dintre Capitală şi Provincie în spaţiul românesc al culturii, al accesului la cultură, pentru caravane - pinacotecă angajate să cutreiere nu numai târgurile, ci şi satele.

Îmi amintesc însă, cu o dureroasă strângere de inimă, pustiul care a urmat discursului, întâmpinat cu adevărate ropote de aplauze, pe care m-am aventurat să-l susţin la începutul anilor optzeci de la tribuna unei importante plenare desfăşurate la Sala Palatului. Aşadar, în veacul trecut, pledam înflăcărat pentru eliminarea inegalităţilor dintre Capitală şi Provincie în spaţiul românesc al culturii, al accesului la cultură, pentru caravane - pinacotecă angajate să cutreiere nu numai târgurile, ci şi satele, până sub munţii Căpăţânii, pentru ca şi ţăranii mei de la Slătioara să admire, la ei acasă, pânzele unor Grigorescu, Petraşcu, Iser, pledam pentru ca teatrele mari să joace pe toate scenele ţării, şi în provincie şi la sate, începând cu Teatrul Naţional şi cu Opera Română din Bucureşti, etc., etc., etc. Teatrul Mic a şi făcut atunci, demonstrativ, un turneu în satele din inima Deltei, iar pescarii au văzut pentru prima dată, la ei acasă, un spectacol de teatru.

În documentele vremii, strânse într-n volum oficial figurează şi intervenţia mea, şi în ea chiar şi propunerea desfinţării conceptului de Cultură de masă declarat direct reacţionar şi păgubitor. Şi, fireşte, pomenitele aplauze şi ... consolidarea tradiţiei vorbitului în vânt la români.

Nu cumva clasa politică postdecembristă – mă întreb eu acum - perpetuează la rândul ei şi cotidian această tradiţie?

Din păcate, la capitolul la care mă refer eu aici, capitolul culturii, nici măcar tradiţia unor proiecte demagogice, tradiţia promisiunilor fără acoperire a unor programe despre care ştim dinainte că sunt pură demagogie, nu-şi face loc la tribuna politicianistă! Altfel, sarabanda afacerilor începe să devină ameţitoare pentru bietul cetăţean ce nu înţelege cum de el, membru al majorităţii care susţine majoritatea parlamentară, nu se pricopseşte de nici un fel.

Mi-ar părea bine, o spun din tot sufletul, ca tânăra Doamnă Ministru al culturii din Franţa să izbândească. Aştept, emoţionat, toamna franceză.