Fals jurnal de ieri şi de azi: Negru de Slătioara

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Satele Slătioarei încep azi cu Milostea, de la milostenie şi milogi, poate, o răscruce de drumuri înaintea Târgului de la Polovragi, de Sfântul Ilie, la 20 iulie, când se zice că aici se strângeau şandalii vremii veniţi de prin colţurile sărăciei lucii, să plece la cerşit

îi cărau cu căruţele şi cotiugile, pe măgari şi catâri, în roabe, după puteri fiecare, în cârje, de-a buşilea, ţopăind în jurul câte unui ciumag de sânger sau de alun; alt sat era şi mai este Goruneşti, însă pădurile de Gorun trecând din Măgurice în Măgură nu mai sunt. Au mai rămas salcâmii şi fagii, s-au rărit şi s-au pustiit şi carpenii, şi ulmii, şi jugaştrii, şi sângerii, pe malurile Cernei s-au îndesit aninii şi pâlcurile de răchite.

Pe urmă veneau la rând Fometeştii, de la foamete, sigur, robi mănăstireşti, tăiaţi în două, pe la 1720, de graniţa cu Imperiul austro-ungar de pe urma căruia au rămas cazarmele crăieşti ale Mariei Tereza pe care le-am apucat şi eu, ruine uriaşe de cărămidă roşie şi bârne de stejar şi porţi de piatră zidită şi iarăşi Cerna, dându-le ocol până ajungea să se strecoare pe sub colinele Gurguiului, după ce învârtea ciutura morii lui Fulgoiu.

Alte sate nu mai erau, afară de Olari, aşezat  chiar în mijlocul acestei poveşti şi de care ţineau cătunele uitate de Dumnezeu, Coasta Cerbului, apoi Cociobi, Mănăseşti, Turiceşti, despărţite de Valea Omului şi de Valea Putineiului care şerpuiau primăvara şi toamna în timpul ploilor, ca să piară, aproape, în mijlocul verii. Ăştia toţi erau olari mai ales şi când aveau trebuinţă vărari; însă nu era casă sub tavanul căreia să nu atârne, ca un fel de pod paralel, plimbele de anine pe care se uscau oalele şi cănile şi ulcioarele vinete de pământ mângâiat de mâinile lor noduroase ca nişte rădăcini.

Toată fiinţa lor şi a nevestelor şi a copiilor mustea de vânătul umed al pământului scos anume din Văile ungurenilor, dincolo de Coasta Cerbului sau din Mesteceni, unde juca la vedere şi Negrul de Slătioara căruia ei îi mai ziceau şi piper: grăuncioare negre dintr-un mineral misterios pe care hurezenii îl ardeau în cuptoare şi scoteau din el verdele-negru, ca fierea.

Mestecenii erau, în copilăria mea şi mai sunt şi azi, o lume ca şi când ar fi fost aşezată la marginea Africii, cât vezi cu ochii pustiuri de iarba vântului cu paiul înalt, ca bălăioara şi spicul mare şi roşu sângeriu şi, rar, în depărtări, pâlcuri de mesteceni pitici; or fi fost odată, foarte de mult, pădurile albe din care au mai rămas această amintire a lor, altfel pustiu, cum mai ziceam, şi deasupra capului nesfârşitele pogoane de cer. În viul nopţii, veneau aici săpătorii şi adânceau gropile din care horezenii amiruiau Negrul de Slătioara, aidoma piperului.

Slătiorenii n-aveau nevoie de el: oalele lor erau roşii, cu gulere albe, din râuri de var, ca şi când pensulele ca nişte şomoioage ar fi fost muiate în lapte. Ceramica lor era (şi mai este) roşie şi cuminte, poezia ei sta în formele unduioase pe care le ocroteau în palmele butucănoase simţind mereu, cu ochii închişi, unde netezimea nu e ca obrazul de catifea…

Însă cine mai face azi, oale, la Slătioara? Ţaţă a murit la începutul verii trecute; umbla prin sat respirând greu şi rezemându-se mereu de ulucile gardurilor ca să se odihnească, şi se topea ca o lumânare: nu ştia, nu bănuia, nu putea crede că va muri…

- Mai faci oale?, îl întreb eu, ca să mă aflu în treabă.

- Nu mai poci, zice el, şi îmi arată degetele noduroase şi strâmbe cu unghiile tăiate rău, mai mult smulse.

- Nu mă mai ascultă, zice, tremură, şi când mă sui pe roată îmi tremură şi rotulele genunchilor; altădată învârteam roata numai cu vârful degetului mare de la picior, mă jucam, şi jucam deştele mâinii pe pântecul ulciorului, parcă aş fi cântat la fluier şi cânta şi gura oalei şi a străchinii… Acum de, nu mai poci… Alţii la rând.

Însă alţii la rând, cine să mai fie? Sub ţâţa unui mal, în buza Potreşului, ar mai ţine o roată de oale unul mai tânăr însă n-are timp fiindcă ,,nu se mai poate trăi din oale în ziua de azi’’.

Şi ar mai fi, în priporul Potreşilor, Victor Gogioman: stă singur, ca un cuc, într-o cămăruţă unde e şi patul şi masa scundă, pusă în pat, şi roata de oale şi deasupra capului plimbele de anine unde se usucă străchinile şi florarele şi ulcioarele. Însă e trecut de şaptezeci şi patru de ani şi adoarme călare pe roată; nu-l mai trage inima nici pe el…

Pe urmă vine şi greutatea cu jucatul pământului, desculţ, după ce l-ai bătut cu maiul şi la şaptezeci de ani ce putere mai ai?

Pe timpuri, zice el, ardeam şi trei cuptoare pe lună, plecam cu carul şi dam plin pe plin, o oală contra plinul ei de grâu sau porumb, n-am nici boii cum trebuie acum, să vedem dacă mai ţin la arat… Altul la rând…

Însă altul la rând nu mai este… Fata lui s-a măritat în Horezu, o cheamă Mischie, acum e celebră în ceramică de Horezu, a fost şi în America anul ăsta…

Altul la rând… nicăieri…            

- Nu se rentează, domnule Dinule, şi e şi munca grea şi murdară şi să dormi o viaţă cu oalele umede deasupra capului, să le usuci numai cu răsuflarea ta, nu mai vrea nimeni. Însă pe mine mâinile m-ar mai ajuta. Bunînţeles, la ulcioare e mai greu, dar la căni de băut apa din fântână, cum îţi place dumitale…..

- Altul la rând nu mai e… întăresc şi eu trist…

- Nu mai e, adaugă el… Păi nici satul nu mai e, i-a pierit şi numele… nu mai e nici în acte, la Primărie. Acum Slătioara e făcută din Milostea, din Fometeşti şi din GoruneştiOlarii, care ţineau Slătioara toată, nu mai sunt nici pe hartă… Dacă nu mai sunt nici olarii… Eu, când mai iau pământ din Mesteceni… S-a rărit şi piperul… abia se mai cunoaşte vatra Negrului de Slătioara.

Din volumul „Ultimul ţăran la Slătioara”, în curs de apariţie la Editura Adevărul.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite