Fals jurnal de ieri şi de azi: Pitorescul balzacian actual al corupţiei

La ieşire, abia atunci începe calvarul actului de corupţie. După ce coruptul îşi trage sufletul, dacă, fireşte, îl mai rabdă inima să-şi mai tragă acest suflet, trebuie să se grăbească să-şi facă inventarul, fiindcă intrarea se plăteşte de obicei numai pentru un act de corupţie, cel asupra faptului căruia te prinde.

El, însă, este doar unul dintre cazurile care te-au făcut vestit în domeniu. E şi aici, în corupţie, o scară a valorilor. O fişă de roman, balzacian, nu se ocupă de găinării.

Aşadar, la ieşire încep avatarurile cu dureri de cap ale coruptului. Cineva, deunăzi, se văita chiar de dureri de cap. Pusese pe numele unui căuzaş politic din subordine, de încredere, trei plaje pe litoral, anexe colaterale la un contract, un fel de comision cum s-ar zice, şi, la ieşire, surpriză, omul de încredere se codea. I se părea puţin drept răsplată a jertfei sale patriotice de uz intern doar o cotă anume la încasări, câteva veri, până se făceau actele de vânzare de către omul de încredere către coruptul şef de partid care îl investise cu încrederea. Mai uşor au mers lucrurile cu câteva restaurante, la trecerea cărora în proprietatea coruptului cu copii mari, care puteau fi ei proprietari, s-a găsit o soluţie mai fezabilă, mai uşor fezabilă. Apar, însă, durerile de cap cu proprietăţile imobiliare, case, vile, blocuri chiar, apoi greutăţile trecerii în proprietate, în linişte, cu notari discreţi, cu confraţi egali sau subalterni în politică, pe numele cărora ai fost inspirat să treci agoniseala - comision, dar până la urmă lucrurile intră în normal: nu se poate altfel, tocmai de aceea şi normalitatea societăţii noastre o constituie corupţia generalizată.

În sfârşit, a apărut şi un caz insolit, cu un mausoleu, fiindcă nu există corupt de anvergură care, înainte sau de, sau după ieşire, să nu se gândească la mântuirea sufletului şi la onoarea aristocratică a numelui său la judecata din urmă. Toţi, fără nici o lipsă, toţi marii corupţi îşi fac mausoleu: în Bucureşti, fireşte la Bellu; nu există încă o Alee a corupţilor mari, ca a poeţilor, deşi câtă fantezie cheltuieşte un mare corupt să treacă pe numele său o bucată din Deltă, sau măcar pescuitul dintr-un mare lac, din cele care se învăţau odată la geografia patriei, acum însă ignorată ca să nu bată la ochi, faptul că din avuţii naţionale unele au devenit poprietăţi personale, vă daţi seama câtă fantezie a presupus, câtă fantezie s-a cheltuit pentru această trecere frauduloasă. Viitorii defuncţi, toţi foşti mari corupţi, ar merita o Alee guvernată de o administraţie şi ea proprietate personală a unui mare corupt, Dar sunt şi mari corupţi care, în Bucureşti sau în provincie, se mulţumesc şi cu cimitire mai mici. Prin ei, prin aceşti mari corupţi şi aceste cimitire vor deveni celebre. Ei bine, cineva dintre eroii noştri şi-a comandat pe numele unui căuzaş de încredere, un mausoleu pe care abia şi l-a mai putut recupera la ieşire. Aici, în acest domeniu , la sugestia unui mare arhitect, pare să se înfiripe tradiţia mausoleului biserică, astfel încât proprietarul să se poată odihni, în veci, ca voevozii: în dreapta sau în stânga pronaosului. Dacă s-ar găsi cineva cu dare de mână ar merita să finanţeze un album cu mauzoleele contemporanilor noştri corupţi ca să se vadă şi cât de neam prost sunt încă, actualii mari corupţi.

Şi să vină un analfabet de pe cele mai înalte trepte ale ierarhiei nostre politice şi să citească la televizor titlul ,,Doisprezece mausolee de azi”. Observaţie de ordin sociologic: rar dacă găseşti între marii noştri corupţi unul care să nu fie sau să nu fi fost politician sau măcar fan declarat al unui partid politic!

Acum îmi vine în minte şi titlul unei cărţi de sociologie: ,,Rentabilitatea politicii în România postdecembristă. De la bistrou la palatele Snagovului.’’ sau ,,De la un colţ de Snagov la Lacul Razelm.’’

Oare, dacă o mai exista, al cui o fi azi, Lacul Razelm?!

PS. La ieşire, la ieşirea din închisoare!