Fals jurnal de ieri şi de azi. O prietenie de o viaţă

Zilele acestei săptămâni au fost îndoliate pentru cultura română prin stingerea din viaţă, la 91 de ani, a marelui cărturar Valeriu Râpeanu.

Prof. univ. dr., istoric al societăţii româneşti, istoric al literaturii, al teatrului şi comentator împătimit al fenomenului teatral, cel mai de seamă editor de la Rosetti până azi, cutezător învăţat şi diplomat în scoaterea la lumină în vremuri neprielnice a operelor marilor gânditori ai culturii române dintre cele două războaie mondiale, Valeriu Râpeanu a fost cel mai avizat şi unicul exeget şi editor al lui Nicolae Iorga, căruia i s-a consacrat fără egal şi  unanim recunoscut o viaţă întreagă şi căruia i-a luminat strălucit marele patriotism exemplar pentru educarea spiritului identitar şi naţional a poporului român.

Ocolit pe nedrept şi nefericit de Academia Română, Valeriu Râpeanu ar fi meritat să-i confere acesteia, prin numele şi opera sa, chiar numai în cazul lui Iorga, o nobleţe ce ar fi sporit acesteia prestigiul.

A fost al doilea caz după opera consacrată exegezei şi editării lui Liviu Rebreanu de către Nicolae Gheran, aflat azi la 92 de ani, când Academia Română – repet, nefericit – ignoră prestigiul unui mare creator de cultură.

M-a legat de Valeriu Râpeanu, şi sunt mândru să scriu aceasta, o mare prietenie, cea mai mare prietenie a mea alături de prietenia cu Adrian Păunescu, ce mi-au îmbogăţit viaţa.

Îi datorez lui Valeriu Râpeanu, criticul literar şi comentatorul teatral, o generoasă şi dătătoare de încredere solidaritate, începând cu tipărirea în Editura ”Eminescu”, al cărei director a fost ani de zile la rând, binefăcător pentru literatura română prin tipărirea riscantă pentru acel timp a romanului „Nişte ţărani”, a romanului „Clipa”, a romanelor din trilogia „Dragostea şi revoluţia”, care trilogie, cum se ştie, la apariţia ei într-un singur volum a fost arsă din ordinul cabinetului 2 în noiembrie 1989.

Valeriu Râpeanu mi-a tipărit generos şi la fel de solidar cele două volume de cronici teatrale şi volumul de comentarii politice „Adevăruri de toată ziua”. În sfârşit, a însoţit toate aceste cărţi cu prefeţe, postfeţe şi studii şi m-a emoţionat cu solidaritatea lui până în seara accidentului cerebral care a dus la curmarea vieţii lui. În seara aceeea de dinaintea accidentului, m-a sunat la telefon târziu, aproape de miezul nopţii, să-mi spună că articolul scris de el. la împlinirea de către mine a vârstei de 90 de ani, după alte apariţii în reviste, a fost reprodus şi într-o publicaţie literară dâmboviţeană.

A fost o prietenie şi de familie care ne-a unit sufleteşte şi mă îndeamnă să mă rog pentru odihna lui în pace.