Societate

articolul anterior articolul urmator

Fals jurnal de ieri şi de azi: Trei ipostaze ale zilei

0
8 May 2015 10:23:07
Dinu Săraru

1. În urmă cu două zile s-a deschis în Bucureşti, după o absenţă de peste trei decenii a artistului din calendarul vernisajelor personale, o expoziţie de pictură semnată Zamfir Dumitrescu.

Pictorul - unul dintre străluciţii elevi ai lui Corneliu Baba - alături de Ştefan Câlţia, de Sorin Ilfoveanu şi de Cismaru - zgârcit, cum sugeram mai sus, cu manifestările publice dar ambiţios să se afirme rezonant ca autor al unui mare şi important Tratat de perspectivă - se întâlneşte la mijlocul acestei primăveri cu publicul său mai mult decât numeros, transformând întâlnirea într-un autentic eveniment. Profesor universitar la Institutul de Arte Plastice, decan şi rector al acestui Institut, retras, inspirat, dintr-o tentativă de a face politică, Zamfir Dumitrescu se afirmă, la maturitatea deplină şi a vârstei şi a penelului său, ca un Artist care, iată, intră în legendă şi se aşază în galeria marilor nume ale plasticii româneşti contemporane. Mi-a plăcut să-i văd la vernisaj şi pe Ştefan Câlţia şi pe Ilfoveanu, prezenţa lor fiind una a marilor creatori, cărora anvergura talentului le permite generozitatea solidarităţii de breaslă.

Nu sunt, fireşte, un specialist, dar îmi recunosc împătimirea şi mă mândresc cu faptul că am fost o viaţă alături de ei, cum am fost şi alături de Beţiguş şi iată, azi, întrând în expoziţie, mă simt ca şi când aş aparţine universului acestor pictori. Zamfir Dumitrescu este un savant al penelului, un savant al cromaticii, un savant al perspectivei în tablourile lui care, toate, te fac să crezi că nu vei putea să le desparţi unul de altul, te fac să-ţi pară rău că nu eşti miliardar, să le cumperi pe toate, să le duci acasă şi să trăieşti în parfumul lor pictural.

N-am căderea să scriu, ca în cazul cărţilor, o cronică de întâmpinare, dar vă invit la Galeria Senso să vă întâlniţi cu Zamfir Dumitrescu, să vedeţi cum un elev cu har îşi egalează profesorul!

2.  

Citez dintr-un articol apărut ieri în Adevărul acest paragraf scurt, la care vă rog să meditaţi, pentru că ar merita să determine sociologii şi sociologia culturală să ne pună la dispoziţie, cât mai repede cu putinţă, un studiu care, pornind de la acest paragraf desprins de mine, să radiografieze cauza decreptiudinii sociale, politice, administrative, în sfârşit, din toate domeniile vieţii româneşti din ultimii douăzeci şi cinci de ani.

„Cultura sinecurii e mai puternică decât orice altceva. E bine să recunoaştem acest lucru. Atunci când se construieşte o instituţie, ne umplem de bune intenţii, dar uităm că ea e, de fapt, un inventar de imobile, maşini şi şoferi pentru băieţii care servesc pe cine e nevoie să fie servit. A supravieşuit servilismul şi chiar s-a rafinat. Primeşte o funcţie cine ştie să flegmeze cu direcţie, în timp ce e aplecat de spate până la pământ.”

Mi-ar fi plăcut ca acest fragment frisonant pentru cine are curajul să fie lucid, să indice şi prima instituţie după `90, organism social, fundaţie, grup, cerc, bisericuţă, care s-a ilustrat prin servilismul denunţat aici. Cine a pus bazele – după `90 - primei instituţii a culturii sinecurii în noua lume capitalistă românească? Mi-ar fi plăcut ca autorul remarcabilului paragraf selecţionat de mine să-şi fi permis şi luciditatea şi „cinismul” distingerii primei instituţii beneficiare după 1990 a culturii sinecurii.

3.

O întâlnire şi un dialog dătător de speranţă cu actualul Ministru al Finanţelor m-a convins încă o dată de ceea ce altfel ştiam foarte bine – şi anume că numai acela care urcă în ierarhie, în orice ierarhie, dar mai ales în ierarhia administraţiei de stat - care urcă, zic, treaptă cu treaptă, care nu sare peste trepte, care nu ignoră desfăşurarea firească a acestui proces complex al ascensiunii în ierarhiile pomenite, numai acela îşi va putea permite şi va avea argumentele necesare pentru o privire lucidă asupra realităţii în care îşi desfăşoară activitatea şi pentru care militează şi slujeşte, îndreptăţit şi întemeiat, societatea.

Înainte de a face public fie şi într-un scurt rezumat dialogul cu Ministrul Teodorovici aş vrea să spun că merită să i se citească, măcar pe internet, biografia de om public, de om al cetăţii, de om al administraţiei care a urcat numai treaptă cu treaptă, pentru a se înţelege că, de fiecare dată, acest om a fost şi este la locul lui.

Biografia lui mi-a amintit de povestea raporturilor lui Kiseleff cu fraţii Gheorghe Bibescu şi Barbu Ştirbei, care, întorşi de la Paris de la studii strălucite, au fost, fiecare pe rând, promovaţi de Kiseleff treaptă cu treaptă, în ministerele pe care au ajuns să le conducă, minister însemnând, atunci, guvernul, că au urcat, fără să sară una, toate treptele adminstraţiei de stat din veacul lor pentru ca, pe rând, fiecare să fie apoi promovat Domnitor al Ţării Româneşti.

Ar merita amintită lecţia mai ales celor care fac numiri în ţara asta, dacă nu cumva şi ei fac numiri dintr-un loc în care au ajuns sărind într-o dimineaţă toate treptele pe care acum nu le cunosc, cum nu cunosc realitatea pe care o conduc şi pentru care au ajuns să facă ei numiri.

În sfârşit, mă întorc la dialog. Am adus în discuţia cu Ministrul Teodorovici un subiect aparent, dar aparent numai pentru cine n-a deschis o carte în viaţa lui - şi mi-e greu să spun, dintre aceştia care fac azi numirile, să spun numele unuia care a deschis o singură carte în viaţa lui, am adus în discuţie drumul care urcă de la Mânăstirea Bistriţa, celebra mânăstire vâlceană, şcoală a literei şi cărţii româneşti, drumul care urcă de aici la Mânăstirea Arnota - Taborul românesc, Golgota ortodoxiei româneşti - locul din mijlocul muntelui în care îşi doarme somnul de veci cel mai mare ctitor din Ţările Române amândouă, ctitor de troiţe, de schituri, de biserici, de mânăstiri, cel mai mare ctitor de carte românească, până la prima carte de drept românească – Pravila de la Govora – despre care şi pe care se învaţă şi astăzi în facultăţile de drept româneşti: voievodul Matei Basarab.

Soţia lui, doamna Elina, sora lui Udrişte Năsturel, era ea însăşi un cărturar de zile mari, cunoscătoare de limbi străine şi traducătoare în limba română a unor importante cărţi de literatură europeană din epocă. Ei bine, acest drum se află într-o mare şi tristă ignorare de către toate autorităţile de azi, pentru că puţini ştiu cine a fost acest Voievod şi ce reprezintă el pentru spiritualitatea românească. Drumul acesta, din care au mai rămas de asfaltat trei kilometri – numai trei! – care să îngăduie românilor să se închine la mormântul marelui ctitor Matei Basarab, drumul acesta nu cere o investiţie greu de suportat de un judeţ, de o ţară, pentru că o ţară întreagă e datoare Mânăstirii Arnota.

În câteva minute, Ministrul Teodorovici, care ştia ce reprezintă Arnota pentru cultura românească, pentru identitatea naţională şi de spirit româneşti, a reacţionat pozitiv cu o viteză pe care mă bucur să o laud pentru că mi-am dat seama că mă aflu în faţa unui om tânăr ce a deschis măcar o carte în viaţa lui.

Să sperăm - şi eu sper pentru că îl cunosc - că prefectul de la Vâlcea va răspunde apelului lui Teodorovici şi sprijinului promis de acesta şi drumul la mormântul lui Matei Basarab, drumul care să ne ducă civilizat să ne închinăm la Taborul românesc va fi foarte curând – vara asta, neapărat - accesibil şi românilor şi străinilor care merită să vadă unde-şi odihneşte nemurirea un mare ctitor. 

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

0 Comentarii

Modifică Setările