Fata Împăratului Roş sau despre talk-show-urile de azi

Din necesităţi stricte de gazetărie ieftină, caut în „Povestea lui Harap Alb“ secvenţa cu Pasărea Măiastră picată în plin ospăţ pentru a-i mustra pe chefuitori că nu se gândesc la Fata Împăratului Roş.

Ţineam minte doar „Mâncaţi, beţi şi vă veseliţi, dar de fata Împăratului Roş nici nu gândiţi!“, reproş având drept autor a aşa-numită Pasărea Măiastră.  De ce ar trebui să gândească la Fata Împăratului Roş cei care mâncau, beau şi se veseleau?! Căutarea pasajului mă obligă să trec în fugă prin aproape tot „Harap Alb“.

Întârziat câteva clipe pe un rând, mă izbeşte stilul şi, evident, îmi spun c-ar trebui să recitesc povestea lui Ion Creangă cu creionul în mână. Găsesc, în fine, pasajul şi, citindu-l, mă amuz, dibuind în secvenţa făurită de marele povestitor un moment cu tâlc despre un nărav românesc.

Drept care notez următoarele: ori de câte ori vine vorba de năravurile poporului român, toţi se grăbesc să-l convoace pe I.L. Caragiale. Eu, însă, cred că ar trebui invitaţi să-şi dea cu părerea şi alţi mari scriitori. Ion Creangă, de exemplu. Să luăm o secvenţă din „Harap Alb“.

La un moment dat, Împăratul Verde pune de-un ospăţ în cinstea Spânului, venit la curtea sa sub acoperire de nepot. Sunt „poftiţi cei mai străluciţi oaspeţi: împăraţi, crai, voievozi, căpitanii oştirilor, mai-marii oraşelor şi alte feţe cinstite“. Ce mai încolo şi-ncoace! Mai ceva ca la Congresul unui partid de guvernământ. Notează genialul povestitor:

„Amu, tocmai pe când era temeiul mesei, şi oaspeţii, tot gustând vinul de bun, începuse a se chiurchiului câte oleacă, numai iaca o pasere măiastră se vede bătând la fereastră şi zicând cu glas muieratic:

— Mâncaţi, beţi şi vă veseliţi, dar de fata Împăratului Roş nici nu gândiţi!

Atunci, deodată, tuturor mesenilor pe loc li s-a stricat cheful şi au început a vorbi care ce ştia şi cum îi ducea capul: unii spuneau că Împăratul Roş, având inimă haină, nu se mai satură de a vărsa sânge omenesc; alţii spuneau că fata lui este o farmazoană cumplită, şi că din pricina ei se fac atâtea jertfe; alţii întăreau spusele celorlalţi, zicând că chiar ea ar fi venit în chip de pasere de a bătut acum la fereastră, ca să nu lese şi aici lumea în pace. Alţii ziceau că, oricum ar fi, dar paserea aceasta nu-i lucru curat; şi că trebuie să fie un trimis de undeva, numai pentru a iscodi casele oamenilor. Alţii, mai fricoşi, îşi stupeau în sân, menind-o ca să se întoarcă pe capul aceluia care a trimis-o. În sfârşit, unii spuneau într-un fel, alţii în alt fel, şi multe se ziceau pe seama fetei Împăratului Roş, dar nu se ştia care din toate acele vorbe este cea adevărată“.

Să recitim pasajul cu mult mai mare atenţie decât am făcut-o prima dată, când l-am luat drept fragment dintr-un basm.

Nişte tipi – români, fireşte – au pus de un zaiafet: aşa cum îi stă bine unei petreceri, aceasta conţine şi note de talk-show. Nu ştim ce discută mesenii. Ştim însă că, după venirea Pasării Măiastre, taifasul, până atunci mergând spre Hăis! o ia brusc în cealaltă parte, spre Cea!

Talk-show-ul s-a năpustit asupra Fetei Împăratului Roş. Şi despre acest subiect, fiecare simte nevoia „a vorbi care ce ştia şi cum îi ducea capul“, deşi, între noi fie vorba, dacă ne gândim că toţi băuseră şi se veseliseră până atunci fără să gândească la fata Împăratului Roş, nu-i exclus ca unii nici să nu fi avut habar că există o asemenea persoană fizică.  Cu toate acestea şi ei îşi dau cu părerea. „În sfârşit – scrie Creangă – unii ziceau într-un fel, alţii într-alt fel, (...) dar nu se ştia care din toate acele vorbe este cea adevărată“.

Ne întâlnim aici cu o altă trăsătură a discuţiilor de tip românesc.  Participanţii se contrazic, dar, mai ales, bat câmpii. Uşor de recunoscut taifasurile care se angajează peste tot în spaţiul nostru mioritic: în tren, la coadă, în gară, în târg, la botez, la parastas, la bodegă şi la colţ de stradă. Subiectele sunt absolut întâmplătoare, după cum pică.  Participanţii se contrazic în chestiunea vieţii, care e tot mai grea. Trece pe acolo o muieruşcă într-o fustiţă scurtă, până la fund.  Participanţii renunţă la primul subiect.  Se năpustesc asupra altuia, iscat de trecerea persoanei. Dacă sunt femei, discută despre „unele“, care sunt curve. Dacă sunt bărbaţi, grohăie ce i-ar face ei.

Uşor de recunoscut talk-show-urile de pe toate televiziunile de ştiri. Invitaţii, privegheaţi de o fătucă nătângă, cu gândurile la salariul care întârzie, discută aprins despre un subiect: rata de schimb. Fătucii i se spune în cască ştirea că o starletă şi-a găsit un nou iubit. Asemenea Pasării Măiastre, moderatoarea aruncă subiectul în toiul taifasului: — Dar despre faptul că X.Y. şi-a găsit un nou iubit, ce părere aveţi? Şi brusc, invitaţii – bancheri, publicişti, economişti, ba chiar şi un demnitar – „încep a vorbi care ce ştia, cum îi ducea capul“ despre starleta X.

Să mai spună cineva că numai Caragiale ne-a surprins năravurile blestemate!