Flori în sera fără aer

Preocuparea maniacală pentru ce vor zice şi vor crede ceilalţi e scurtătura spre o viaţă artificială, spre un destin bombardat de E-uri.

Un halat care miroase a somn. O pagină de ziar cu sigiliul unei ceşti de cafea. Aburul unui cozonac scos din cuptor. Un gest comis pe negândite, un regret sau o bucurie care vin fără se anunţe. Viaţa fiecăruia dintre noi se descompune în secvenţe pe care le poţi analiza până la cea din urmă fibră. Ritmurile interioare sunt guvernate de instincte, dorinţe, necazuri şi plăceri. E o existenţă insulară, despre care nu trebuie dat socoteală nimănui pe pământ. Complicaţiile apar când ne punem în relaţie cu semenii, fie ei neamuri, vecini, prieteni, colegi sau adversari. Se declanşează atunci aşa-numitul reflex al falsei proiectări, din care înţelepţii au strâns materia primă pentru un panseu cu miros de alibi: Suntem ceea ce cred alţii despre noi. Această delegare a percepţiei impune alte priorităţi. Atent la reacţia celorlalţi, fiecare dintre noi iese din propria piele, urcă pe scenă şi interpretează un rol. Mai mult, el acceptă tirania convenţiilor: aspiraţii profesionale, nivel de trai, recunoaştere, împlinire familală, confort imediat etc.

Chiar suntem ceea ce cred alţii despre noi? Multă lume e convinsă de valabilitatea afirmaţiei. Ce înseamnă un asemenea fapt? Că esenţa mai pierde o luptă cu aparenţa. Coaja surclasează miezul, cu ajutorul tehnicilor publice de impunere a unei imagini. Iar marketingul are ceva din democraţia şi obiectivitatea morţii: nu-şi alege domeniile, nu face nazuri, nu operează selectiv. E ubicuu şi inevitabil. Planurile de viaţă - publică şi privată - nu se pot croi fără sprijinul acestei maşinării pentru care se va găsi întotdeauna combustibil. Sigur, se ivesc mereu hâtri care sancţionează pregătirea pedantă a fiecărui pas din viaţă. „Dacă vrei să-l faci pe Dumnezeu să râdă, spune-i ce planuri ai", ricanează Woody Allen, în ale cărui cuvinte se aude ecoul unei constatări marca John Lennon: „Viaţa e ceea ce ţi se întâmplă când eşti ocupat cu făcutul altor planuri".

Preocuparea maniacală pentru ce vor zice şi vor crede ceilalţi e scurtătura spre o viaţă artificială, spre un destin bombardat de E-uri. Deturnat de la temeiurile şi de la rosturile primare, omul devine marionetă, iar în cele din urmă obiect al compasiunii. E notorie uşurinţa cu care se preschimbă visul, inclusiv cel american, în coşmar. Şi tocmai aceasta e tema romanului „Revolutionary Road" de Richard Yates (Editura Vellant, traducere mulţumitoare de Bogdan Perdivară): comerţul cu iluzii, distanţa dintre fericirea de ochii lumii şi obida încercată acasă, între patru pereţi. Personajele lui Yates nu au nimic eroic sau invidiabil. Au valorificat conjuncturi, şi-au croit cariere, au făcut copii, şi-au epatat vecinii de cartier şi au deraiat în păţanii adulterine, dar nu au urmă de lumină pe faţă. Sunt umbre pe care apasă invidiile, bârfele şi criticile celor din jur. Simptomatic, singurul om sănătos din tot romanul e tocmai cel pe care până şi părinţii lui îl consideră nebun, având grijă să-l ţină internat. Ceilalţi îşi plătesc abonamentul pe viaţă la conformism, ipocrizie şi mediocritate. „Revolutionary Road" e de fapt un manifest al deznădejdii şi arată ce uşor se destramă totul când nimic din tine n-a scăpat de contrafacere. Cu tulpinile mai curbate de la o zi la alta, personajele lui Richard Yates seamănă cu nişte flori aduse într-o seră pentru a se scălda la un moment dat în admiraţia privitorului. Numai că aerul din seră se împuţinează de la o oră la alta, cheia s-a pierdut şi nu vine nimeni să dărâme uşa sau să spargă geamul.