Fraierul şi deştepţii

Cele mai multe reproşuri pe care le primesc se referă la faptul că vorbesc despre economie fără să mă pricep. O spun de câte ori am ocazia: nu mă pricep la politică, la economie şi la viaţa de apoi. Dar asta nu mă împiedică să observ realitatea înconjurătoare şi să constat că observaţiile mele empirice sunt de multe ori mai exacte decât predicţiile specialiştilor.

Experţii sunt doldora de carte, iar meseria lor e chiar căsătorirea silită a teoriei cu practica. Poate că teoria nu e chiar infailibilă, poate că sistemul şi adevărurile economice sunt schimbătoare. Nu ştiu. Ceea ce se vede, însă, cu ochiul liber e că societăţile care nu au ajuns la gradul maxim de maturitate nu pot adopta o monedă „tare“ fără să aibă dificultăţi majore. Grecia, ţara care s-a lăcomit la euro fără să aibă o structură clară, un proiect viabil şi mijloace de supraveghere solide, se scufundă, indiferent de ideologie. Asta se vede clar şi pentru un fraier ca mine. Însă nu mă împiedic să înţeleg cât de neclar e pentru conducătorii României. Această cursă generală, cu pieptul întins, către moneda unică, a preşedintelui, a guvernatorului BNR şi a guvernanţilor seamănă cu tăierea crăcii de sub picioare.

A doua observaţie se referă la campania de fiscalizare a României. Publicul şi presa râd de se strică de obtuzitatea ANAF-ului, primul ministru se strofoacă şi el, ca să fie popular. Absurdul bacşişului impozitabil a atins culmea ridicolului. Însă a fost uşor de observat că, până deunăzi, România a fost (şi poate că încă mai este) ţara cu ca mai mare evaziune fiscală, cu cel mai ridicat nivel de taxare şi cu cel mai mare număr de IMM-uri falimentare din ultimii cinci ani. Ca să nu mai pun la socoteală contrabanda sprijinită vârtos exact de cei care ar trebui s-o stârpească. Nu sunt, vai, niciun expert, dar înţeleg repede că, fără bani la buget (cel mai mic buget european raportat la PIB), niciun proiect de anvergură, niciun plan de dezvoltare durabilă nu pot să se desfăşoare în ţara asta. Sănătatea, învăţământul, pensiile, asistenţa socială şi, de ce nu, cultura, vor rămâne aceleaşi găuri negre spre care vor arăta cu deştu' cei de afară şi cei dinăuntru. Aşadar, dincolo de hazul general, campania de fiscalizare e una de normalizare. Aş fi curios cât s-a dezvelit din economia neagră? Câţi bani au intrat la buget în ultima lună? Şi, mai ales, dacă au intrat, ce plănuieşte guvernul cu ei? Pentru că despre asta e vorba: cheltuirea banului public în folosul general al publicului. Restul, cum ar fi poveştile cu bacşişul, e exces de zel şi neînţelegere a situaţiei tragice naţionale. În statul nostru, unde nimic nu merge neuns, impozitarea bacşişului ar însemna griparea maşinii. Apoi, fac următoarea observaţie: un milion de bacşişuri mici nu se pot compara cu un tun tras la încredinţări directe şi achiziţii publice.

În sfârşit, amărâtele de păduri. Povestea spune că doi hîrciogi plănuiseră să strângă seminţe pentru la iarnă, dar, pe ascuns, ronţăiau din sac. Abia când au ajuns la ultima, au decis să pună pază, că venise iarna. România a fost tunsă, rasă şi frezată de 25 de ani fără ruşine. Când marea majoritate a dealurilor a fost despădurită, după ce ziariştii, localnicii, ecologiştii, meteorologii au ţipat în pustiu, na, au venit şi politicienii să regleze conturile. Cum? Păi, simplu. Îi blocăm pe hoţii lor şi îi ungem pe ai noştri! Aferim!