Frumuseţea unei amputări

Balerina Adrienne Haslet este una din victimele atentatului din Boston, suferind amputarea piciorului stâng. Cu toate acestea, ea a continuat să îşi urmeze vocaţia de a dansa

„Dumnezeu nu-ţi dă mai mult decât poţi duce”. Aşa spunea bunica. Mi-a rămas în minte. Încercări sunt peste tot. Nimeni nu are o viaţă perfectă şi fără griji. Ca medic, mai ales ca oncolog, mă lovesc zi de zi de oameni cu greutăţi adevărate. Cred că dintre greutăţile vieţii cele mai dificile sunt cele de sănătate. Când vin acasă după o zi de muncă la spital nu mă pot plânge de nimic.

Niciuna din problemele mele nu se compară cu problemele pacienţilor mei. Deci nu am dreptul de a mă plânge. 

Eram în România în vizită la o prietenă dragă. Doamna care ajută cu gospodăria, doamna Adriana, trebăluind prin bucătărie, mi-a povestit cum un nepot de-al ei, un băiat sub 20 de ani, a trebuit să-şi amputeze piciorul. Cancer de os. Vindecat cu preţul amputării. A povestit cum băiatul a intrat în depresie după operaţie şi cât de greu le este celor din familie să îl consoleze, să îl susţină. Cât de greu este să îl facă să vadă ceva bine în amputare. El se vede un schilod. Iar ceilalţi nu au argumente suficiente pentru a-i alină durerea. 

Am încercat şi eu să spun aceleaşi cuvinte spuse şi răspuse - bine că s-a vindecat, putea să moară, e mult mai bine aşa, să vadă lucrurile în bine, să se bucure de viaţă... Doamna Adriana a oftat. Aceste cuvinte au fost rostite deja de mulţi. Nu pot să ia durerea unui suflet de băiat tânăr, la începutul vieţii, lovit de boală fără a fi greşit cu nimic. Şi lăsat schilodit pe viaţă.

M-am întors în America, dar nu mi-au ieşit din minte durerea şi resemnarea doamnei Adriana.  Deşi nu l-am cunoscut pe nepot, mi l-am imaginat. În pijamale de spital. Sărind într-un picior, încercând să înveţe cum să folosească cârjele. Pe culoarele cu ciment ale spitalelor bucureştene.

Am şi eu pacienţi amputaţi. Care s-au obişnuit, îşi trăiesc viaţa fără prea mari probleme. Protezele sunt din ce în ce mai performante. Înţeleg că nu este uşor să procuri o proteză de calitate în România, dar sper că nu este imposibil. Tehnologia în domeniul protezelor se îmbunătăţeşte non-stop. Războaiele sunt oribile. Dar nenorocirile războaielor au şi consecinţe pozitive - una fiind progresul în domeniul protezelor de membre. De fapt, cred că în orice rău, oricât de rău ar fi, există şi o sămânţă de bine. Există frumuseţe în orice rău, oricât de rău ar fi.

 Şi există frumuseţe şi în amputare.  

Vă invit să descoperiţi împreună cu mine frumuseţea amputărilor, frumuseţea malformaţiilor. De fapt, este vorba despre frumuseţea oamenilor loviţi de încercări. Încercările nu îi doboară, încercările îi fac mai puternici, mai deosebiţi, mai iubiţi. Îi fac de neuitat. 

Nu o voi uita niciodată pe brazilianca fără un picior. Îi lipseşte întreg piciorul. Proteza vine de sus de pe coapsă. Şi ea dansează samba ca nimeni altcineva. Nu dansează, zboară. Iubeşte viaţa, iubeşte muzica! Şi da, îşi iubeşte proteza, îşi iubeşte amputarea care este parte din viaţă.

Sau fetiţa care cântă îngereşte la pian fără degetele de la mână dreaptă:

Oare cât de greu i-a fost să înveţe să cânte la pian? Dar nu s-a lăsat. Daca ai flacăra în tine, o încercare nu poate decât să o aprindă şi mai tare.

Atentatul terorist din timpul maratonului din Boston a zguduit o lume întreagă. Oameni tineri, atletici, cărora alergatul le era parte din viaţă de zi cu zi, parte din cine sunt ei, s-au trezit amputaţi. Brusc şi violent s-au trezit nu numai în imposibilitatea de a alerga, dar şi în imposibilitatea de a merge. Lumea  li s-a sfărâmat într-o clipă. Fără noimă. Fără să fi făcut nimic greşit. Una din victime este Adrienne. Adrienne era balerină. Atacul din Boston a costat-o piciorul, a costat-o dansul, a costat-o mersul, a costat-o alergatul, a costat-o tot ce a iubit mai mult în viaţă. Cel puţin aşa a simţit atunci, în clipele imediate tragediei. Dar nu a fost aşa. Nimic nu e imposibil. Dacă ai flacăra în tine, încercările nu fac decât să o aprindă şi mai puternic. Vă prezint primul dans al lui Adrienne de după atac:  

Oamenii încercaţi învaţă să îşi iubească din nou viaţa. Tot ce face parte din viaţă. Inclusiv malformaţia, anomalia, inclusiv proteza. Christina şi-a pierdut piciorul zdrobit de o maşină. Dar accidentul i-a zdrobit doar piciorul, nu şi pofta de viaţă sau umorul. Făcând haz de necaz,  mai mult că să descreţească frunţile altor încercaţi ai vieţii, şi-a clădit o proteză din LEGO. 

Paulina s-a născut fără picioare. În Rusia. Având această malformaţie, părinţii au abandonat-o. A ajuns la orfelinat. Paulina s-a născut fără noroc. Nimeni nu a vrut să o adopte până când un cuplu american s-a îndrăgostit de ea. Trecând peste „micul” detaliu al lipsei picioarelor - cu toate consecinţele, inclusiv financiare care derivă din aşa o malformaţie -, americanii au primit-o în familie ca pe o fiică iubită. Iar Pauline a crescut o fetiţă frumoasă şi iubită, care vede viaţa că pe o încercare frumoasă, cu obstacole care o fac şi mai interesantă. Pauline a ales dansul. Şi a îmbrăţişat malformaţia, nu a ascuns-o. A luat viaţa în piept, un piept de 13 ani. Expunându-şi public malformaţia, a dansat. Poate în altă epocă sau în altă lume Paulina şi-ar fi ascuns picioarele ciunte, ar fi devenit o retrasă, o ascunsă, o zdrobită. Dar în lumea noastră Paulina străluceşte fără jenă. Şi dansează! Îşi dansează fericirea.

Pe Viktoria am lăsat-o la urmă. Pentru că Viktoria este vizual cea mai impresionantă. Viktoria s-a născut în Latvia.  Dintr-o greşeală medicală a rămas fără posibilitatea de a folosi piciorul stâng. Şi ea a crescut frumoasă şi ambiţioasă, cu dorinţa de a dansa. Dar piciorul stâng nu numai că nu o ajuta, o încurca. Singură soluţie a fost amputarea. Iar Viktoria a transformat înfrângerea cauzată de amputare în victorie. A ridicat o slăbiciune la rang de calitate, de putere. Viktoria a devenit prima divă amputată. Şi-a făcut amputarea sexy. A creat o imagine care, ca putere vizuală, o egalează pe Lady Gaga. Vă prezint pe invincibila Viktoria Modesta. 

Acum, înapoi la doamna Adriana, trebăluind prin bucătărie, oftând de durerea nedreptăţilor vieţii. Nu ştiu dacă acest articol ajută cu ceva. Dar sper din tot sufletul să îl citească. Există o lume întreagă de nedreptăţi. Există o lume întreagă de încercaţi ai vieţii. Oameni buni care nu au făcut nimic greşit. Dar încercările vieţii nu înseamnă neapărat  o zdrobire, un sfârşit. Depinde cum priveşti lucrurile. De multe ori „Un sfârşit e un început”. Dacă ai flacăra în tine, încercările vieţii nu fac decât să o aprindă şi mai tare. 

„Vreau ca generaţiile viitoare să ştie că noi suntem un popor care consideră diferenţele ca un mare dar, că suntem un popor care preţuieşte demnitatea şi valoarea fiecărui cetăţean - bărbat şi femeie, tineri şi bătrâni, albi şi negri, latini şi asiatici, imigranţi şi nativi americani, gay şi heterosexuali, americani cu boli psihice sau handicap fizic” - Barack Obama