„Fuck you“ pre versuri tocmit

Mircea Dinescu îşi revalidează locul cuvenit marilor poeţi.

Dacă ar fi să aleg evenimentul ultimelor zile m-aş lepăda fără ezitare de personajele îndeajuns de tăvălite de presă (Fătuloiu, Tobă, Udrea, Baconschi, Băsescu, Sarkozy) şi m-aş opri asupra lui Mircea Dinescu, mai exact asupra volumului său de versuri „Femeile din secolul trecut: poezii noi" (Editura Fundaţiei pentru Poezie Mircea Dinescu, cu desene din seria Erotica Magna de Dan Erceanu) lansat, în excelente condiţii grafice, zilele trecute, la „Gaudeamus". Despre cartea aceasta se va vorbi şi pe când strănepoţii politicienilor imorteli ai zilelor noastre vor fi oale şi ulcele. Neintrate încă viguros în circuitul literar, versurile scrise cam din 2004 încoace de Mircea Dinescu opresc în loc mişcarea literaturii contemporane. Receptarea critică va trage mult aer în piept pentru a asimila şocul acestor poeme ce zguduie limbajul poetic şi îl supun unui implant violent de cuvinte interzise datorită clasicizării unor pudori care nu fac niciodată marea literatură. Raportarea spontană este la „Poemul invectivă" publicat în 1933 de Geo Bogza şi despre care Nicolae Manolescu scrie în „Istoria critică a literaturii române" că „este, probabil, cel mai şocant volum de versuri din întreaga noastră literatură". M-aş încumeta să scriu că, poate, Manolescu ar fi îndreptăţit să-şi deplaseze diagnosticul cu vreo opt decenii mai târziu - şi anume aplicându-l ultimului volum al lui Mircea Dinescu. Spărgătoare de tipare sunt la Bogza desfrânarea imaginarului şi structurarea narativă a poemelor în jurul unor grozăvii ce frizează patologia actului aşa-zicând erotic (viol, onanie, incest, sex cu animale sau obiecte, necrofilie). Dinescu sfidează tabuurile mai ales printr-un repertoriu lexical ce serveşte expresivitatea frustă a unui erotism fără perdea şi de o vigurozitate demnă de luat în consideraţie. Valoarea estetică a volumului nu rezidă doar în viziunile epatante ale acestui erectilism cu fabuloase finalizări, ce l-ar expedia în linia uşor monocordă a lui Emil Brumaru. Farmecul debordant al poemelor dinesciene se trage dintr-un „remake" al foarte tânărului Dinescu, acela din „Sunt tânăr, Doamnă, vinul mă ştie pe de rost/şi ochiul sclav îmi cară fecioarele prin sânge..." Dinescu îşi regăseşte vechile urme pe care calcă adesea trufaş, dar întotdeauna nostalgic, ca un flăcău încă primăvăratic, în ritmurile unei muzicii târzii, atins de inspiraţie ca un spiriduş ce descoperă universuri prohibite. Mircea Dinescu îşi revalidează locul cuvenit marilor poeţi.