Fulgurante amintiri poetice şi teatrale şi decriptarea unei dedicaţii

În 1937, la Editura Fundaţiei pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, apare sub titlul „Ce ai cu mine, vântule? Povestirile boabei şi ale fărâmei”, culegerea marelui poet Tudor Arghezi, volum tipărit şi pe hârtie vigalon vărgat, numerotat de la 1 la 30, nepus în comerţ, cu figuri de Lucia Demetrius Bălăţescu.

Pe pagina de gardă a cărţii se află următoarea dedicaţie:

Pe un exemplar al Domnişoarei Raluca Zamfirescu, o pomenire emoţionată a fostului bun camarad şi un fraged sentiment pentru fiica lui, vioaie şi obligatoriu cu talent, într-o picătură de cerneală.

7 februarie 1943

Tudor Arghezi”

Pe Raluca Zamfirescu am cunoscut-o din anii când îşi făcea studiile teatrale cu aura de fiică a marelui romancier, dramaturg, regizor şi director de teatru George Mihail Zamfirescu. Eram reporter la Carnetul Cultural Radio când, în sala de teatru a Liceului Sf. Sava, se juca celebra „Înşir’te mărgărite”, cu Agepsina Macri, soţia lui Victor Eftimiu în rolul titular.

Teatrul Naţional se refugiase aici după bombardareaTeatrului cel Mare, din care mai rămăsese, printre ruine, intrarea din strada Câmpineanu, cu biroul întemeietorilor Teatrului cel Mare, ale marelui director Ion Ghica şi al directorului artistic al Teatrului Naţional de mai târziu, cu biroul care aparţinuse regelui Ferdinand, în formă ovală, la care, în timpul direcţiei academicianului Zaharia Stancu, stătea Sică Alexandrescu.

Am avut nesperata şansă să fiu primit când, secretar general de redacţie la Luceafărul fiind, am fost distins cu Premiul de critică teatrală, primul premiu de acest fel după război. La biroul lui Ion Ghica stătea atunci academicianul Zaharia Stancu şi scria la lumina unui abajur la romanul „Rădăcinile sînt amare”, iar şefă de cabinet era doamna Sava, soţia marelui regizor al Teatrului Naţional - Ion Sava.

Mă întorc acum la dedicaţie. Raluca Zamfirescu îi spunea tatălui ei tăticuţul şi noi am numit-o, până la adânca ei senectute, fata lui tăticuţu’. Când şi eu, ajuns director  al Teatrului Naţional, am chemat- o de acasă, la fel ca şi pe alţi mari actori, pensionaţi forţat după legile de atunci, să joace într-un rol important în care fiica lui tăticuţu’ a strălucit ; deci avea dreptate Tudor Arghezi când credea că fiica lui tăticuţu’ era „vioaie şi obligatoriu cu talent”.

George Mihail Zamfirescu a fost, între cele două războaie mondiale, directorul Teatrului „Treisprezece şi unu” care se afla la etajul 2 al clădirii de peste drum de Ministerul Agriculturii, sală pe care eu am numit-o, mult mai târziu, când eram director la Teatrul Mic, Teatrul Foarte Mic.

În această sală s-au format dramaturgii ambiţioşi, de avangardă ai epocii, printre care şi Lucia Demetrius.

Am intrat în posesia cărţii lui Tudor Arghezi, amintit aici, cadou de la marea actriţă căreia am continuat şi eu să-i spun fata lui tăticuţu’.

Tot Raluca Zamfirescu mi-a dat, numai cu împrumut, cât stau director la Naţional, o decizie semnată de Liviu Rebreanu, pusă la avizier, prin care avertiza pe marea Agepsina Macri, care anunţase că nu poate juca „Înşir’te mărgărite” în sala Comedia de pe Calea Victoriei, într-o seară în care fusese programat spectacolul.  Agepsina Macri era avertizată că, dacă nu se prezintă la spectacol, urmează să i se aplice regulamentul de retrogradare din statutul Teatrului Naţional. Eu am pus intenţionat în biroul meu de la etajul 4 să fie văzut de către actori, care trebuiau să înţeleagă că Liviu Rebreanu era sever şi cu soţia lui Victor Eftimiu,ce fusese înaintea lui director al Teatrului Naţional.

Iată, astfel, o amintire fulgurantă, din lumea poeziei, a teatrului şi decriptarea dedicaţiei  tulburătoare şi fermecătoare, în acelaşi timp, a celui mai mare poet al limbii române, după Eminescu.