Fulgurante amintiri de prietenie şi datoria de onoare faţă de statornicia lor

Zilele de sărbătoare ale Crăciunului mi-au adus bucuria unor dragi mesaje de linişte, pace, şi, mai ales, urări de sănătate din partea atâtor prieteni cu care am petrecut o viaţă de om, de la cei mai tineri până la cei care mai sunt din generaţia mea.

Am revăzut,  astfel, o viaţă de bucurii, de împliniri, de necazuri, de zbucium, de luptă, de învingerea atâtor greutăţi care m-au întâmpinat, până la recunoaşterea personajului controversat, cum spune titlul cărţii mele de memorii provocate de Vartan Arachelian, un mare prieten, scriitor, istoric, romancier.

Au fost mesaje transmise pe toate căile de comunicare de azi, când trăim o vreme de însingurare, de înstrăinare şi de uitare a sentimentului de prietenie.

Sunt dator să mulţumesc tuturor celor care nu numai că nu m-au uitat, m-au făcut să trăiesc o clipă mai mult. Astfel, le mulţumesc colaboratorilor mei actori cu care am creat fenomenul Sărindari şi celor cu care am dat viaţă metaforei „nava-amiral a Teatrului românesc”, la sărbătorirea a 250 de ani de la aprinderea luminilor în Teatrul cel Mare.

Totuşi, nu pot să trec peste emoţia care m-a lăsat fără grai când în pâlnia telefonului am auzit: „Aici e veşnicul Năiţă Lucean”, glasul marelui actor şi prieten care a dat viaţă reală eroului din romanul meu „Nişte ţărani”.

Am revăzut într-o secundă toată viaţa mea de la poalele Măgurii Slătioarei şi toată dragostea mea s-a prelins într-o lacrimă pentru lumea satului românesc.

I-am răspuns: „Dgul meu Mitică Popescu, te rog să simţi pe obraz mângâierea mâinilor mele”.

Este o datorie de onoare, cum am mai spus în titlul tabletei mele, să recunosc fericit statornicia atâtor sentimente cuprinse în urarea de sănătate trimisă de prietenii mei din îndelungata mea viaţă.