Funcţia falică a limbajului verbal

„Femeile vorbesc mult“... O judecată deopotrivă de fapt şi de valoare, asupra temeiurilor căreia nu ne-am întrebat prea mult. De ce femeile au fost asociate cu vorbăria nesfârşită, cu trăncăneala, cu radio-şanţul, cu cicăleala şi cu bârfirea? Ipoteza de la care pornim în cercetarea de faţă este că acest fenomen se datorează unei pervertiri a oralităţii în scopurile asociate în mod normal genitalităţii masculine.

Stadiul oral – reprezintă o primă formă de satisfacere, narcisică, a sexualităţii. Stadiul oral se asociază ingerării exteriorităţii, transformării în substanţă proprie a alterităţii – în forme suave prin suptul bebeluşului şi în forme agresive, în faza sadică a acestui stadiu, prin muşcarea sânului. Stadiul oral se manifestă îndeobşte, în mod firesc şi primar, prin supt-muşcat-înghiţit şi de aceea valenţele sale genitale ne pot rămâne ascunse.

Oralitatea însă poate fi şi chiar este folosită însă ca expresie a funcţiei genitale de penetraţie prin scuipare şi prin vorbire. Nu întâmplător multe dintre miturile cosmogonice amintesc expectorarea ca act cu valenţe generative. Copiii băieţi îşi manifestă sexualitatea genitală mai întâi în mod oral, prin scuiparea adversarului. La fel cum la alte animale superioare actul mimării penetrării adversarului de acelaşi sex joacă rolul transmiterii intenţiei de dominare a acestuia, scuiparea lui exprimă simbolic aceeaşi funcţie, este o „încălecare“ a lui de la distanţă. Oprobriul se manifestă prin scuiparea celui dovedit ca agent al infamiei, este o violare simbolică a acestuia.

Dar ce se întâmplă cu vorbirea? Are şi vorbirea acest rol de exprimare a intenţiei de penetrare? După câte se pare – da. Ea este mai întâlnită la femei întrucât – dată fiind frustrarea provocată de absenţa penisului (invidia de penis) – ele încearcă să o compenseze printr-o penetrare auriculară a partenerului sexual, a soţului sau a iubitului. E o revanşă simbolică, o compensare a pasivităţii din timpul actului sexual. În vorbire, în vorbărie – femeia devine agent, devine activă, este ea acum cea care-l domină, verbal, pe cel care o domină sexual. De obicei bărbatul ştie instinctiv acest lucru şi deseori vedem o stare deosebită, uimitoare, de pasivitate a câte unui bărbat – de altfel foarte activ şi masculin. El ştie că e bine să o „lase“ să vorbească, să o „asculte“, să o lase să se descătuşeze pentru a nu produce, altfel, o acumulare prea mare de frustrare care riscă apoi să răbufnească în accese isterice sau în acte de rebeliune. În familia tradiţională bărbatul vorbeşte puţin şi ascultă mult. Cuvântul lui are însă valoare de literă de lege, pe când rostirea femeii nu depăşeşte valoarea unei simple trăncăneli sau vorbării.

În familia tradiţională – copiii şi femeile tind să vorbească mult şi foarte mult tocmai dat fiind rolul lor sexual activ absent, respectiv extrem de redus. Desigur femeile vorbesc mult şi între ele – şi se ceartă şi mai des – întrucât fiecare aşteaptă de la celălalt interlocutor să joace rolul de „ureche“ pasivă, penetrată de şuvoiul de emisii verbale. În cazurile fericite – fiecare va şti cum să alterneze rolul pasiv cu cel activ – în acest act al comunicării, comunicare ce simbolizează de fapt dorinţa de penetrare.

E foarte interesant să întâlnim acelaşi comportament oral-genital în două regimuri politice diferite: în democraţie şi în dictatură. Dictatorul are o mare predispoziţie către satisfacerea orală a intenţiei de penetrare. Discursurile lungi, de ore în şir, decretele, declaraţiile şi proclamaţiile trâmbiţate peste tot, dorinţa de a fi citat şi prezent în orice alt text, indiferent de cât este acesta de nepolitic (dorinţa de penetrare a oricărui alt text), glasul tunător, gesticulaţia pregnantă, amplificată (mişcările mâinii în sus şi în jos, înainte şi înapoi) sunt exprimări simbolice ale mişcărilor de penetrare sexuală. Desigur, locvacitatea dictatorilor poate fi însoţită de o mediocritate a performanţelor sexuale sau dimpotrivă de o hiperactivitate sexuală. Acest lucru nu este foarte important, întrucât în discuţie este o pervertire a funcţiei orale în scopuri genitale. Dictatorul a descoperit că poate penetra (şi) cu gura, cu verbul, cu logosul urechile şi creierii supuşilor săi şi nu conteneşte să o facă, încât într-o dictatură asistăm la ceea ce se poate numi un viol exercitat de un singur om, de liderul suprem, asupra a milioane de oameni. Or o asemenea performanţă nu poate fi împlinită decât în acest mod acustic. Oricât de mare ar fi cheful libidinal al dictatorului – el nu poate acoperi sfere atât de vaste. Sexualitatea dezlănţuită, orgiastică este, în acelaşi timp, eterică, fără contact sexual. Orice altă vorbire care nu este encomiastică, orice vorbire care nu este pur elogioasă, orice vorbire care nu se mulţumeşte să fie reproductivă, să repete, elogios, cuvintele şi numele dictatorului – este grav sancţionată. Supravegherea supuşilor este drastică: nimeni nu are voie nu doar să spună nimic împotriva lui, dar nimic în afara cuvântului lui. Cine îndrăzneşte să iasă de sub acest viol acustic – riscă să sufere un viol real şi total: carnea lui, trupul lui va fi penetrat de ţepuşe, cleşti, sule, bice şi în cele din urmă de glonţ sau de sabie. Conducătorul suprem are dreptul ultimei nopţi: dreptul de a dezvirgina însăşi viaţa supuşilor săi, de a-i face să sângereze până la moarte, până la desfiinţare.

La polul opus, regimurile democratice se întemeiază pe recunoaşterea aceleiaşi funcţii falice a vorbirii. Oamenii politici ştiu că dacă le dau voie să vorbească oamenilor din popor – aceştia îşi vor consuma energia activă în acest mod deviat şi simbolic. O manifestaţie democratică are toate ingredientele unei „revoluţii“ mai puţin acţiunea. Este o revoluţie sonoră, fonică, o revoluţie redusă la zgomot, este doar zvonul şi zarva unei revoluţii. După care lumea pleacă liniştită acasă. Nici acest zgomot nu este uşor suportabil şi deseori oamenii politici cedează tentaţiei de a înăbuşi violent chiar aceste proteste „paşnice“. Fondul nostru ancestral, inconştientul nostru recunoaşte instinctiv potenţialul „penetrator“ al cuvântului (in-juria – „a încălca dreptul cuiva“) şi tinde să reacţioneze agresiv. În democraţiile „consolidate“ însă oamenii politici sunt destul de subtili să înţeleagă nu doar faptul că acest gen de proteste sunt inofensive, dar să le recunoască utilitatea în sensul reducerii tensiunii sociale. Ei acţionează precum bărbatul tradiţional şi înţelept în faţa femeii vorbăreţe. O ascultă, o lasă să vorbească şi merge mai departe pe drumul lui. Tace şi face.

Cea mai evidentă manifestare a funcţiei genitale a vorbirii este, desigur, înjurătura. Înjurătura arată cu claritate că limbajul verbal poate fi folosit în scopul satisfacerii simbolice a unei sexualităţi active ca urmare a frustrării rezultate dintr-o pierdere sau dintr-o situaţie de dominare. În înjurătură apar termenii activităţii sexuale masculine, chiar dacă înjurătura este folosită de femei. Acestea din urmă folosesc expresii vulgare în care-şi arogă şi exhibă o sexualitate masculină, un rol sexual activ, masculin. Nu există înjurături care să facă trimitere la rolul sexual pasiv al femeii, tocmai pentru că înjurătura este compensarea simbolică a acestuia sau a pasivităţii în general şi în diferite contexte. Prin înjurătură ne luăm revanşa în mod simbolic, „încălecăm“ oral pe cel care ne-a încălecat la propriu, îl „posedăm“ metaforic pe cel care ne-a luat în posesie.

Revenind puţin la dictatori. Oamenii puternici, cei mai puternici oameni ai lumii, cei care au pâinea şi cuţitul vorbesc la fel de mult ca cei mai slabi? Nu putem şti dacă şi ce adâncă frustrare au ei de compensat prin lungile şi sonorele lor demonstraţii verbale de forţă... Ne mulţumim aici să sesizăm doar funcţia falică a vorbirii. Ea poate fi exercitată deopotrivă ca o compensare a frustrării produse de un rol pasiv, dar deopotrivă poate fi şi un alt canal de manifestare a potenţei, a puterii, a forţei active. Nu doar un om slab, ci şi un om puternic poate apela la funcţia falică a vorbirii, a limbajului. Fiecare din alte raţiuni şi cu alte scopuri.

Acest articol a apărut şi în numărul curent al revistei Dilema Veche.

Bloggerii „adevarul.ro“ au libertatea de a-şi publica singuri textele pe site-ul adevarul.ro, astfel că intervenţia editorilor asupra acestor articole este una care să se încadreze în termenii şi condiţiile stabilite de comun acord şi care să respecte Articolul 30 din Constituţia României. Cu toate că „Adevărul“ încurajează dialogul, opiniile exprimate în rubrica de bloguri sunt asumate în totalitate de bloggeri şi nu reprezintă întotdeauna poziţia ziarului.