Psihiatrul Gabriel Diaconu militează pentru carantină: „Avem nevoie de o pauză de o lună, cât o însemna asta ca pierderi în bani, afaceri sau rezerve”

Psihiatrul Gabriel Diaconu consideră că Bucureştiul ar trebui băgat pentru o vreme în carantină

Într-o postare pe Facebook, psihiatrul Gabriel Diaconu este de părere că Bucureştiul ar trebui închis măcar pentru o lună de zile din cauza numărului mare de infecţii cu SARS-CoV-2.

Redăm mai jos întreag postare: 

Avem nevoie de o pauză de cel puţin o lună. Posibil mai mult. 

Imposibil mai puţin.

Avem nevoie să întrerupem legăturile care fac posibilă înmulţirea cazurilor. E foarte dificil. 

Vorbim de oameni şi relaţiile dintre ei.

Vorbim de muncă, şi drumul până acolo.

Vorbim de casă, şi cumpărăturile pe care le faci.

Vorbim de boli, şi greutăţile pe care deja le ai.

De copii, şi de cum le-o fi şi lor în această perioadă.

Dar, mai mult decât orice, vorbim de noi. Iar eu,

Eu vorbesc de mine.

Fără detalii inutile, de ieri sunt din nou în izolare pentru următoarele două săptămâni. Nu am Covid, cel puţin asta spune testul făcut acum 24 de ore. Dar oameni dimprejurul meu au. Îi ştiu bine pe mulţi dintre ei. Sunt oameni cumsecade.

S-au protejat cât de bine au putut. Cât de bine au putut înseamnă, aici, destul de puţin. 

De ce înseamnă destul de puţin? Pentru că Bucureştiul e deja septic. Septic înseamnă nu doar murdar. Înseamnă bolnav.

Nu te alarmez. Destul cu alarmele.

E vremea unei noi pauze. Această pauză nu e facultativă, din păcate. Este obligatorie.

Cifrele nu mint. La acest moment, spun cifrele oficiale, sub 5% din populaţie a trecut prin infecţia cu coronavirus. Adică aproximativ 1 milion de oameni. Dintre ei, doar 15% au fost oficial diagnosticaţi. Restul de 85% au răbdat, nebănuiţi, ne-descoperiţi, anonimi, boala.

Această fracţie rămâne stabilă încă din februarie 2020, când au apărut primele date. Pe această fracţie am făcut modelele de predicţie de atunci.

Înainte să plonjăm într-o nouă şi inutilă discuţie despre cât de letală e boala, altceva vreau să arăt. La sfârşitul stării de urgenţă seroprevalenţa era la 2 – 3%, pe un eşantion din Suceava, unde boala a făcut ravagii. Starea de urgenţă a durat două luni în acea zonă.

Am transformat România în Suceava, din iunie încoace.

Bucureştiul este acum Suceava.

Doar că Suceava e un judeţ cu 300 de mii de locuitori. 

Bucureştiul este un oraş de opt ori mai mare, şi mult mai dens. Mult mai poluat. Mult mai înghesuit. Şi anotimpul acestor veşti e mult mai periculos.

Avem nevoie de o pauză de o lună, cât o însemna asta ca pierderi în bani, afaceri sau rezerve. Să nu luăm această pauză prezintă, deodată, realitatea următoarelor două luni, până la Crăciun, a unui calvar. Evitabil, dar calvar.

Cui spun eu aceste lucruri? Tuturor celor dornici. N-am silă, n-am dispreţ, nu am obidă pentru cei care sunt puşi pe harţă. Nici cu aceia care n-au altceva mai bun de făcut decât să împrăştie împrejur otravă. Şi ei sunt oameni. Şi ei vor fi feriţi deîndată ce noi, majoritatea, vom face pasul înapoi.

De ce să pedepseşti un om doar pentru că i-o fi ajuns şi lui de-atâta stress, supărare, presiune a informaţiei şi o limită a înţelegerii în ce priveşte boala, pericolul, şi răspândirea ei.

O lună. O lună are 30 de zile. 

În aceste 30 de zile recâştigăm balastul necesar păstrării bărcii noastre pe linia de plutire. Nu e o dramă, o lună. Fără s-o luăm, în schimb, curând va deveni.

Şi chiar şi după ce vor fi murit atâţia, noi tot nu ajungem acolo, cât să ne apere imunizarea brutală, primitivă, a contactului nemijlocit cu boala.

Doar că vom fi pierdut, posibil, cel mai nepreţuit lucru la acest moment: armata medicală. Dar nu doar ea, cât şi respectul ei. Şi dedicarea, performanţa (fie ea imperfectă), resursa de răbdare.

Cronometrul începe de-acum.