Gabriela Scraba: A ignora propria conştiinţă este pericolul cel mai mare pentru libertatea presei

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Gabriela Scraba, fostă şefă a departamentului muzical al Radio România
Gabriela Scraba, fostă şefă a departamentului muzical al Radio România

Un interviu cu fosta şefă a departamenului muzical din Radio România despre cum a devenit în mod accidental whistleblower şi ce implicaţii a avut acest gest curajos

  

Ce faci când eşti angajată a unei instituţii publice şi descoperi, absolut accidental, pe un calculator de la serviciu, rapoarte ale Curţii de Conturi care arată că şeful tău foloseşte banii instituţiei ca să se plimbe cu avionul la hoteluri luxoase? Că sunt nereguli foarte grave în folosirea banilor instituţiei? Ce faci? Am predat etică mass-media, predau etică şi responsabilitate corporativă. Pun mereu aceste întrebări studenţilor. Din păcate, mulţi îmi spun că ar închide ochii. Dar nu toţi. Există şi oameni care îşi asumă riscuri nebuneşti şi îndrăznesc să denunţe abuzul. Este cazul jurnalistei Gabriela Scraba, fost redactor şef al secţiei muzicale la Societatea Română de Radiodifuziune (SRR). Totul a început în 2016 când pe Tolo.ro şi în Gazeta Sporturilor au apărut informaţii despre rapoartele curţii de conturi privind deplasările de 5000 de euro pe destinaţie ale preşedintelui SRR de atunci, Ovidiu Miculescu.

Publicaţia Libertatea a scris pe larg despre aceste halucinante întâmplări în care un jurnalist oferă publicului informaţii publice – rapoartele Curţii de Conturi. Informaţiile erau prin Constituţie ale publicului. Totuşi procurorii DIICOT îi deschid dosar penal sub acuzaţia că ar fi divulgat informaţii secrete de serviciu, îi fac percheziţie la ora 6 dimineaţa în prezenţa fiicei ei bolnave de autism, îi iau laptopul şi stick-urile şi o reţin pentru declaraţii luate în absenţa unui avocat. Jurnalista declară cu maximă sinceritate tot ce a făcut şi îşi asumă consecinţele. Deşi procurorii au obţinut recunoaşterea vinovăţiei, acest acord a fost respins de o instanţă şi ulterior Curtea de Apel Bucureşti a stabilit definitiv că acuzaţiile aduse jurnalistei nu aveau niciun temei legal. Cazul a ajuns şi în presa internaţională, iar de curând Libertatea a scris din nou despre abuzurile procurorilor.

Ceea e presa nu a scris şi ce doresc eu să vă spun priveşte latura mai puţin spectaculoasă a poveştii. Suferinţa, enormele riscuri şi, în cele din urmă, victoria pe care gestul justiţiar al Gabrielei Scraba le-a adus cu sine. Când am citit povestea nu m-am gândit nicio clipă la o poveste simplistă cu eroi supra-umani – deşi gestul jurnalistei s-ar înscrie cu uşurinţă în această categorie. Când am citit m-am revăzut într-o mulţime de situaţii în care, ca angajată, m-am simţit pusă în situaţii imposibile care nu mă lăsau să dorm nopţi întregi. Ce am înţeles pe loc a fost suferinţa şi costurile în plan emoţional ale unei asemenea decizii.

A trecut 1 Mai, ziua salariaţilor şi a muncii lor. Aş vrea să dedic acest interviu tuturor acelora care înghit nedreptăţi şi umilinţe la locul de muncă şi simt că n-au ieşire. Pentru că dincolo de costurile în plan uman e o victorie a unei mari jurnaliste căreia îi mulţumesc pentru disponibilitatea de a-şi reaminti întâmplări pe care în mod normal vrei să le uiţi. Întâmplări care au făcut-o să se pensioneze după o impresionantă carieră în radio. Cred că acest tip de lucruri trebuie spuse şi repetate ca să înţelegem că noi toţi, ca salariaţi, avem nevoie de organisme şi legi care să ne apere drepturile. Că democraţia ar trebui să se manifeste tot timpul la locul de muncă, nu doar odată la patru ani în cabina de vot!

Doamnă Gabriela Scraba, aţi lucrat vreme de trei decenii la Societatea Română de Radiodifuziune că jurnalist la secţia muzicală unde aţi fost şi redactor şef. Aş vrea să ne spuneţi mai multe despre carieră dumneavoastră în radio.

Am intrat în Radiodifuziunea Română în vara lui 1978, în prima mea practică studenţească la Conservatorul din Bucureşti unde urmam, la zi, secţia de Muzicologie Compoziţie. Toată secţia noastră a făcut practică la Redacţia muzicală, însă numai eu am fost selectată să rămân în continuare să realizez emisiuni muzicale. La 20 de ani realizam emisiuni de aproape trei ore pe Programul 2 – aşa se numea pe atunci ceea ce avea să devină Radio România Cultural. Se numeau Octave, emisiuni complexe, de muzică simfonică, opera, estradă şi jazz. Îmi alegeam singură tematica, selectăm eu muzica, scriam emisiunile şi le înregistrăm. Se difuzau sâmbătă la prânz. Asta, repet, în paralel cu facultatea, seara, sâmbăta şi duminică. Îmi dorisem mult să fac jurnalism muzical şi asta făceam, îmi plăcea la nebunie. În anul IV am întrerupt, aveam licenţă la Muzicologie. Apoi, că şefă de promoţie, cu 10, am ales la repartiţie postul de profesoară de pian la Liceul de Artă din Bacău, unde am rămas toţi cei 3 ani de stagiatură. Aşa era atunci. Am reuşit să vin în Bucureşti corepetitor la gimnastică ritmică, m-am măritat, am născut un băiat. În ianuarie 1989, la insistenţele mamei mele, Dumnezeu s-o odihnească, am revenit la radio, la început tot pe Cultural. Numai că, nefiind în organigramă posturi disponibile la muzică simfonică sau operă, m-au încercat la pop-rock, în secţia condusă de Titus Andrei. Am intrat imediat în pâine, adică în colaborarea la emisiuni pop-rock, aşa m-a prins şi Revoluţia. Angajarea mea a fost de abia în aprilie 1990, prin concurs, că redactor, uite, se împlinesc 29 de ani de atunci.

Au urmat cei mai frumoşi ani din viaţă mea, acolo, în Redacţia Muzicală, singura redacţie profesionistă din presa românească, alcătuită exclusiv din absolvenţi de conservator, atent selectaţi, cu un bagaj cultural impresionant, cu dicţie şi gramatică impecabile. Eram peste 80 de realizatori şi redactori şi făceam emisiuni muzicale de concepţie, bine documentate şi îndelung pregătite, din toate genurile, muzică simfonică, de opera, folclor, pop-rock. Nu ce se face acum la radiouri, un playlist furnizat de un soft, la care moderatorul face un comperaj cu horoscop, date de pe Internet sau din viaţă mondenă. Eram un adevărat colectiv de creaţie alcătuit numai din oameni cu formăţie artistică, specializaţi, aflaţi într-o permanentă şi superbă competiţie de idei. Pe vremea aceea, cam până prin 2010, personalul jurnalistic era cel mai important din Radio, restul… personal de suport. Eu am devenit, pe rând, redactor de rubrica, realizator, apoi din 2007 redactor şef adjunct al Redacţiei Muzicale. Conducătorii SRR de până în 2010 au ştiut şi au fost interesaţi să stimuleze calitatea şi performanţa, noi eram bine plătiţi şi ne plăcea ceea ce făceam. Şi nu ne rezumam la ce ni se propunea, veneam mereu, fiecare, cu idei de emisiuni şi line-uri muzicale. Dintre proiectele originale iniţiate, organizate şi coordonate de mine, mă mândresc cu seria de emisiuni „Cele mai frumoase şlagăre româneşti ale secolului XX” finalizată în 31 decembrie 2000, la sfârşitul secolului trecut, despre care au scris toate publicaţiile importante. Un an mai târziu, în 2001, am proiectat galele „Premiile Muzicale Radio România”, cele mai importante premii din muzică românească pop rock, considerate ”grammy-urile româneşti”, am organizat personal primele 17 ediţii, până anul trecut.

Alt proiect „inventat” de mine a fost seria de emisiuni estivale „Şlagăre din marile vacanţe”, eu am inventat subiectul pieselor estivale din tinereţea fiecăruia dintre noi, Muzica verilor tale! Cei de la Casa Roton sunt martori, ei chiar au făcut o compilaţie cu astfel de hituri, la care mi-au solicitat colabararea.

Şi tot cu cei de la Roton, într-un parteneriat Radio România-Roton, iniţiat şi coordonat de mine, am concretizat cel mai drag proiect al meu, „80 de ani de muzică în 80 de ani de radio”, dedicat aniversării de 8 decenii de la înfintarea Radiodifuziunii. Timp de 6 luni s-au difuzat la RRActualitati, în fiecare sâmbătă şi duminică la prânz „cele mai frumoase cântece difuzate vreodată la radio”, aproape 600 piese româneşti pop, rock, dance şi rock, din care ascultătorii le-au votat pe cele mai frumoase 80. Acestea au alcătuit un clasament inclus pe o compilaţie de 4 CD-uri, lansată în cel mai mare concert pop rock susţinut la Sala Radio cu peste 35 de artişti şi trupe live, în concert. Multă vreme colecţia „80 de ani de muzică în 80 de ani de radio” a fost cel mai bine vândut album românesc. Am fost răsplătită pentru acest proiect cu Premiul Uniunii Muzicologilor şi Compozitorilor din România în anul 2009.

Că redactor şef adjunct am organizat şi condus secţiile de pop-rock şi folclor ale Redacţiei Muzicale. Am coordonat Comisia de Cultură Tradiţională şi Comisia de înregistrări speciale cu Orchestra de Muzică Populară Radio. Am făcut coaching, am selectat şi format oameni şi echipe, am lucrat pentru transferul de cunoştinţe între generaţii.

Aici se termină partea frumoasă a poveştii. După venirea a 2 „stranieri” preşedinţi, Demeter Andras Istvan în 2010 şi Miculescu Ovidiu în 2012, persoane fără nicio legătură cu radioul, care au adus la vaca de muls pe mulţi alţii tot fără nicio legătură cu radio, dar mai ales în funcţii de conducere, unele chiar inventate special pentru ei, SRR a început s-o ia vertiginos, pe tobogan, în jos. Despre distrugerea, deprofesionalizarea jurnalistică, răsturnarea valorilor şi jupuirea fondurilor SRR veţi tot citi în presă, detaliat.

Sunteţi o persoană implicată în activismul social având un copil cu nevoi speciale. Spuneţi-ne mai multe despre această activitate a dumneavoastră.

Da, am o fiica autistă, cu o formă severă, handicap gradul 1. În 1996, împreună cu alţi părinţi de copii cu dizabilităţi mintale grave am înfiinţat Asociaţia Sf. Ana, a cărei preşedinta sunt din 2003. Asociaţia a deschis în Bucureşti, în anul 2000 Centrul de zi Ana, mai întâi pentru copii cu dizabilităţi mintale şi asociate severe, care, crescând, au ajuns tineri adulţi cu dizabilităţi mintale. În prezent, este cel mai mare Centru de zi din ţară pentru astfel de beneficiari, sunt acum vreo 40, între 19 şi 36 de ani, fiica mea are 27. Cu tot felul de dizabilităţi mintale şi asociate, Sindrom Down, encefalopatii, autism, tetrapareze, diferite sindroame epileptice. Au la Centru servicii gratuite de recuperare, educaţie şcolară şi dezvoltare abilităţi, program între 07,00 şi 17,00, să-şi poată părinţii păstra locul de muncă, 3 mese, transport cu microbuzul, ajutoare materiale şi financiare. De pe vremea când nici nu se auzise de Internet, am convins prin seriozitate şi eficienţă, avem parteneriate cu statul român, care ne sprijină consistent, din anul 2001, cu Primăria Sectorului 1 şi DGASPC sect. 1, apoi cu Inspectoratul Şcolar Bucureşti şi Ministerul Muncii, în baza Legii 34/1998. Şi mulţi finanţatori privaţi. Nici nu va imaginaţi câte proiecte de finanţare am scris personal! Sunt foarte mândră că am reuşit să transform o trauma personală într-un demers de ajutorare a multor altor familii aflate în aceeaşi situaţie. Tot datorită activităţii mele în domeniul protecţiei persoanelor cu dizabilităţi am fost aleasă să ocup între 2013-2015, mandatul de preşedinte al Consiliului Naţional al Dizabilităţii din România. Una dintre marile mele satisfacţii în această funcţie este iniţierea şi reuşită în anul 2015, a demersului de scutire de taxe şi impozit auto pentru toate persoanele cu handicap sever şi accentuat, nu doar pentru cei cu handicap locomotor. Sute de mii de familii beneficiază de această scutire şi nu mă interesează să îmi ştie numele.

De curând Cătălin Tolontan a relansat o serie de materiale despre abuzurile fostului şef al Radio România, Ovidiu Miculescu. A aflat de curând că dumneavoastră aţi fost sursa care a divulgat informaţiile legate de cheltuielile de călătorie exorbitante pe care Miculescu le deconta din bani publici că şef al Radio România. Când şi de ce v-a venit ideea să divulgaţi aceste informaţîi?

În august 2016, din neatenţie, în loc să întru pe laptopul de serviciu din biroul meu pe My computer, cu iconul acela monitor albastru, am intrat pe alt icon albastru, My network. Pentru că vorbeam la telefon nu mi-am conştientizat greşeală şi continuam să aştept să pot deschide un stick. Numai că ecranul mi se încarcă de foldere pe care nu le mai văzusem niciodată. Nu înţelegeam ce se întâmplă. Am deschis un folder la întâmplare, conţinea diverse pdf-uri, l-am deschis pe primul, era cel mai recent, denumit RCC. Ce conţinea el? Fix un proaspăt Raport al Curţii de Conturi care consemna la Constatările 1 şi 2 cu subiect, predicat şi sume, prejudiciile financiare enorme aduse SRRadiodifuziune în 2015, de propriul Consiliu de Administraţie şi de Comitetul Director, ambele conduse de Miculescu. Plus recomandările de a recupera prejudiciile de la persoanle implicate! Am încremenit, am deschis şi alte foldere, pdf-uri şi jpg-uri, libere, neparolate. Toate emise de diverse redacţii, răspunsuri, Note justificative, comunicate oficiale, etc. Documente, credeam eu, publice, emise de un serviciu public de interes naţional, finanţat de publicul în 2015 plătitor de taxa. Deci şi de mine. Ce am făcut cu Raportul Curţii de Conturi? În fond, un document public? L-am trimis, de pe o adresă inventată, mai întâi membrilor Consiliului de Administraţie, care, eram convinsă că habar nu aveau că vor avea de plătit! Am aflat că s-au agitat, chiar nu ştiau de Raport, i-au cerut explicaţii lui Miculescu. Văzând că nu se întâmplă nimic, am trimis Raportul pe adresa lui Adrian Moise, liderul Sindicatului SusRomania, de pe blogul căruia informaţiile au fost preluate rapid de presă. Tot la fel am dat şi peste Notă privind deplasările lui Miculescu în jurul lumii. Fusese întocmită că răspuns la cererea depusă de acelaşi lider sindical Adrian Moise, dar nu-i fusese trimisă în formă aceea, ci într-o variantă voit confuză. Documentul respectiv l-am trimis şi lui Moise şi lui Cătălin Tolontan. Bineînţeles, fără numele meu. A fost o luptă de guerillă, nu voiam să fie nimeni altcineva implicat, să suporte eventuale repercusiuni. Miculescu se comportă ca un Sultan, aşa i se şi spunea, ”Boss” sau ”Jupânul”, cheltuiau bani cu nemiluita, el şi aduşii lui cocoţaţi în funcţii de conducere. Iar pentru realizatori, redactori şi reporteri, stare de avarie. În 2016 aveam aceleaşi salarii din 2008! Cum să nu reacţionez când eram toţi plini de obidă şi dăduse aşa un noroc peste mine? Mereu am văzut un semn, că Dumnezeu a vrut să mi întâmple mie asta.

Mi-aţi spus că au fost colegi pe care Miculescu îi ţinea într-una în cercetări disciplinare şi îi hărţuia la locul de muncă. A mers atât de departe încât a concediat un lider de sindicat din radio. Cum percepeaţi aceste abuzuri?

Sigur, acesta a fost şi motivul pentru care am ales să stau în umbră, preferând să-mi văd colegii cum se bucură de acţiunile mele fără să ştie că eu sunt „la butoane”. Eram conştientă că, nevăzută şi necunoscută aveam timp şi confort psihic pentru a-mi duce lupta din tranşee, spre deosebire de colegii mei „vizibili”, care-şi petreceau viaţă în stress continuu, extemporale şi cercetări disciplinare. Toată stimă mea, compasiunea, respectul şi admiraţia pentru Adrian Moise, liderul sindicatului SusRomania, concediat de Miculescu, peste 4 ani a stat fără serviciu, cu o familie de întreţinut, cheltuindu-şi toţi banii, timpul şi energia în procese. Alţi colegi hărţuiţi în cercetări disciplinare, Alexandru Rusu, Miră şi Cătălin Gombos, Gabriel Bassarabescu, Michaela Platon, Vasile Luca şi Mihai Miclaus de la Cluj, epuizaţi şi umiliţi în anchete, Mihai Anghel managerul Radio Timişoara. Şi nu doar ei. Eu eram divorţată, singură cu faţă autistă şi o mătuşă de 80 de ani în îngrijire şi întreţinere, ce-ar fi însemnat pentru noi să mă concedieze Miculescu? În instituţiile publice poţi fi dat afară abuziv! În fond, plăteşte instituţia nu managerul. Şi vedeam la Adi Moise cât durează procesele. Ani buni. Şi în timpul asta cine să-mi dea bani să trăiesc?

Cum au reuşit Miculescu să vă identifice?

A instaurat o teroare printre cei care lucrau direct cu aceste documente. Secretare, contabile, juriste, cei de la Marketing şi comunicare. Plângeau şi se jurau că nu au nici o implicare. După vreo 2 luni „băieţii de la IT”, activaţi, au descoperit că există o breşă în sistemul informatic şi că oricine din radio legat în reţeaua internă avea acces liber la datele respective. Fuseseră achiziţionate multifuncţionale noi şi nu le securizaseră accesul. Cei de la IT s-au angajat să urmărească calculatoarele din reţea. Şi m-au găsit repede. De ziua mea onomastica, în 8 noiembrie 2016, mi-au blurat laptopul de serviciu, iar eu l-am dus la depanat. A fost ultima dată când l-am văzut, l-au sigilat şi l-au predat la DIICOT. Nu ştiam, făcuseră deja două plângeri penale. Culmea este că, iniţial, nu m-au crezut în stare pe mine să fac aşa ceva, cum să îşi rişte cineva funcţia managerială? Multă vreme l-au suspectat pe un tânăr de la IT că ar fi trimis el date de pe laptopul meu, un băiat talentat, l-au tot anchetat, l-au mutat disciplinar la Casa de bilete. Alex Stuparu, nu ştiu de câte ori i-am cerut scuze pentru mizeria în care a fost târât. Când am aflat neoficial că laptopul meu e la DIICOT, m-am dus la şefa Serviciului Juridic şi i-am povestit cum am intrat în posesia documentelor şi cum le-am trimis, că să nu mai caute alţi vinovaţi.

Sigur, dincolo de povestea absolut senzaţională a unei angajate care se luptă de una singură să denunţe abuzuri, rămâne trauma. Vă mulţumesc în numele meu şi al cititorilor că aţi acceptat să o retrăiţi că să ne povestiţi ce s-a petrecut. Care a fost momentul cel mai dificil în toată această poveste?

Percheziţia domiciliară. E îngrozitoare trauma, da, şi acum îmi bate inima tare când sună cineva la uşă. Trecuse mai bine de o jumătate de an, Miculescu Ovidiu fusese demis împreună cu tot Consiliul de Administraţie, se respira bine în radio. Noul preşedinte închisese toate cercetările disciplinare, toate conflictele. Pe al meu nu reuşise, deşi a încercat, era vorba de un dosar „În Rem”. Dar eu nu ştiam. În dimineaţă de 30 mai 2017, la ora 6 a sunat la uşa. Dormeam, eram în pijama, am întrebat cine e, am auzit o voce, am deschis crezând că e şeful de scară şi e vreo inundaţie la vecini, ştiam doar că scară are interfon şi nu pot intră necunoscuţi. Erau 4 tineri, 3 bărbaţi şi o faţă, unul părea mai şef. S-au prezentat, poliţişţi, totul a fost abrupt, mi-au arătat mandatul de percheziţie, mi-au spus că am dreptul să chem un avocat. Nu prea înţelegeam ce mi se întâmplă, era greu de conştientizat, nu aveam nicio idee de avocat, nu aveam de unde să chem unul. Le-am spus că bănuiesc de ce au venit, după 3 stickuri pe care Miculescu declarase la DIICOT că le am acasă pline de date secrete, sustrase de la SRR.

Vreau să precizez în mod special că poliţiştii, probabil pregătiţi să găsească vreun hacker fioros, au fost şi ei destul de surprinşi de situaţie, s-au purtat frumos şi respectuos cu mine. Apăruseră şi faţă mea autistă, care nu vorbeşte deloc, şi mătuşa, în cămăşi de noapte, speriate amandouă de atâţia necunoscuţi în casă la 6 dimineaţă. Faţă a făcut pe ea, mă simţeam jenată faţă de poliţişti, s-o şterg, s-o spăl. Sunt nişte intimităţi îngrozitor de dureroase. Abia am reuşit să o trimit la microbuzul care o duce la şcoală, escortată de poliţistul din spatele meu, i-am văzut sub haina pistolul la brâu. Le-am dat de la început şi de bună voie cele trei stickuri, că să nu îmi întoarcă casa pe dos, mi-au confiscat şi laptopul, le-au sigilat, le-am spus că nu mai au ce să găsească. Au fost vreo două ore, credeam că nu se mai termină. Mi-au cerut cheile maşinii, a coborât mătuşa mea cu poliţista care mi-a căutat prin maşină.

Să găsească ce? La vârsta mea, cu statutul meu profesional, cu o carieră impresionantă în spate, persoană publică, voluntar vechi în protecţia persoanelor cu dizabilităţi, m-am simţit îngrozitor de umilită să mi se scormonească prin dulapuri, prin rafturile cu lenjerie intimă, să mă schimb de pijama în prezenţa unei poliţiste pe care nu o mai văzusem niciodată, să mă duc la baie escortată, să mă aştepte la uşa, să plec într-o măşînă pe bancheta din spate între doi poliţişti. Şi pentru ce? Pentru că dezvaluisem presei abuzurile şi huzurul pe bani publici ale conducătorului unui serviciu public? Care şi fusese demis între timp pentru abuzuri?

Le-am spus că puteau să mă cheme la sediul lor, veneam singură. În jur de 8,30 am ajuns la DIICOT, foarte punctual şi respectuos m-a primit procurorul, tot un om tânăr. Pe drum, că doar tot nu conduceam, consumasem 4 sedative PC să nu fac vreun AVC, avusesem unele antecedente. I-am povestit procurorului tot, am dat o declaraţie în detaliu cu tot ce v-am povestit şi d-voastră, am semnat-o. Am specificat că recunosc tot ce am povestit, dar nu mă consider vinovată şi chiar mă simt mândră de ceea ce am făcut, conform principiilor, conştiinţei mele şi eticii de jurnalist. Ştiţi ceva? A asistat la interogatoriu şi comisarul cel alergic la pisici care mă însoţise, mi s-a părut că mă privesc amândoi uşor admirativ. În mod sigur nu se mai întâlniseră cu aşa un caz.

Ţin mult să fac aici o precizare importantă: s-a spus în presă că am fost forţată de procuror să îmi recunosc vinovăţia în absenţa unui avocat şi că nu mi-a fost adus un avocat din oficiu. Este complet greşit, mi-a fost propus avocat din oficiu dar am refuzat, nu aveam nimic de ascuns. Nimeni nu m-a forţat să scriu nimic, nu mi-au fost încălcate drepturile, am fost încântată şi mândră să-i povestesc procurorului toată lupta mea, ba chiar i-am spus că, indiferent de consecinţe, dată viitoare voi face la fel!

L-am şi întrebat, el ce ar fi făcut în locul meu dacă ar fi găsit întâmplător aşa o dovadă copleşitoare despre abuzurile cuiva? Ar fi aruncat-o la coş? Mi-a răspuns că trebuia să procedez legal, să fac o sesizare oficială, în nume propriu. Atunci le-am povestit de situaţia colegilor mei hărţuiţi, unii chiar concediaţi în urmă sesizărilor făcute, Adrian Moise, liderul celui mai important sindicat din SRR, Vasile Luca sau Mihai Miclaus de la Radio Cluj.

Le-am spus că nu îmi permiteam să fiu concediată de Jupanul Miculescu, în situaţia mea, singură, cu rate la casă şi faţă în întreţinere, cine m-ar fi angajat la 58 de ani? Şi plângere pentru ce? Faptele sesizate de mine presei pentru a fi aduse la cunoştinţă opiniei publice erau imorale, nu ilegale, nu există pedeapsa pentru ele, iar eu voiam doar să fie doar oprite. Repet, nimeni nu a profitat de situaţia mea şi nu am semnat nimic, forţată. Sunt un om puterrnic şi îmi asum consecinţele faptelor mele!

Am scăpat relativ repede, m-am întâlnit la poartă DIICOT cu Adrian Videanu şi avocaţii lui. Noi doi, persoane importante. Am plecat pe jos spre Radio, am avut nevoie de câteva ore să îmi revin. Să va spun şi ceva hazliu, în toată tensiunea de acasă de la mine, comisarului cu pistolul (cam de vârstă fiului meu) îi curgeau lacrimile şi strănuta continuu din cauza celor două pisici ale mele care se foiau pe acolo, el nu ştia că are alergie, îi tot aduceam şerveţele şi mă scuzam mereu că motanii mei îi provoacă o asemenea reacţie.

Ce a urmat, ştiţi din articolele din Libertatea.ro. După câteva zile am abordat-o pe tânăra mea vecină de uşa, avocata Andra Ghilenschi, doar că s-o întreb dacă, în situaţia mea, voi mai primi laptopul sau trebuie să îmi cumpăr altul. Nu mai aveam computer nici la Radio, nici acasă, nu aveam pe ce să lucrez. Nu mai vorbesc despre absolut toate datele pierdute. A uluit-o povestea mea, s-a oferit imediat să mă consilieze şi să mă reprezinte, mi-a arătat mai clar drepturile mele şi care sunt consecinţele recunoaşterii vinovăţiei. Mi-era greu să înţeleg că a-ţi recunoaşte faptele, pentru Ei e acelaşi lucru cu a-ti recunoste vinovăţia. Andra a insistat să nu semnez acord de vinovăţie şi să mergem în instanţa, dar asta ar fi durat mult iar eu nu voiam decât să scap, cu orice preţ. A fost o surpriză extraordinară să descopăr că judecătoarea Lucreţia Postelnicu de la Tribunalul Bucureşti a respins acordul de recunoaştere a vinovăţiei, la fel şi celelalte două judecătoare de la Curtea de Apel, Carmen Alina Gohoreanu şi Valeria Voica, ceea ce l-a determinat pe procuror să claseze cazul.

În ultimul timp asistăm la o dezbatere amplă legată de fenomenul fake news. Se consideră că e o mare ameninţare la adresa presei. Dumneavoastră, după trei decenii de radio, plus activism social şi o cruciadă împotriva unei conduceri abuzive, ce părere aveţi? Care e cea mai mare ameninţare la ora actuală la adresa libertăţii presei?

Cred că pierderea sau ignorarea propriei conştiinţe. Renunţarea la valori şi principii în favoarea priorităţilor de moment. Da-le încolo de adevăr, respect, imparţialitate, corectitudine, onoare, deontologie! Bani să iasă, publicitate, glorie, prima pagină! Intră în instrumentele standard ale oricărui jurnalist, se învaţă chiar din ucenicie, verificarea ştirii din 3 surse, aşa că nu îmi vine să cred că fake news-urile pot fi neintenţionate. Uneori scontând doar senzaţionalul, tabloidizarea, alteori, mai trist, manipularea, influenţarea părerilor, schimbarea convingerilor. Cea mai mare ameninţare vine, după părerea mea, din propriul spirit. Povestesc acum pentru prima dată, la începuturile „cruciadei” mele împotriva abuzurilor înalţilor funcţionari, am trimis câteva documente unui ziarist, bineînţeles, de pe o adresa de e-mail inventată. După o vreme, mi-a răspuns insistând să ne întâlnim, să-i povestesc mai multe. L-am refuzat constant, mă feream, mi-era teamă. Ce să vezi? După scurt timp, jurnalistul postează un amplu interviu, foarte elogios, fix cu persoană ale cărei abuzuri i le demonstrasem. Et Tu, Brute? Precizez că acel jurnalist scrie în continuare. Asta, apropo de ameninţările la adresa evoluţiei presei.

Dacă aţi avea puterea, ce aţi schimbă în modul în care funcţionează radioul public? Dar presă în general?

Recunosc, o vreme chiar mi-am dorit să obţin poziţia din care să pot schimbă modul în care funcţionează Radio România, începând cu politica editorială. Iubeam Radioul public, îi iubeam ascultătorii, relaţionam cu zeci, sute, dintre ei, ei ştiu asta, am reuşit să schimb multe, ştiam că pot. Am suficient curaj şi un pic de nebunie să merg pe drumuri contra valului. De exemplu, la mijlocul anilor 90, într-o perioada de maximă contestare de către public a muzicii uşoare româneşti, considerată „ceauşistă” la radiouri se difuza aproape numai muzică englezească sau americană. Cântăreţii români erau de-a dreptul bulversaţi, deprimaţi, la fel şi trupele, nu mai aveau loc în difuzări. Încercau să se adapteze, marile noastre voci începuseră să cânte în limba engleză, mai mult, chiar declarau public că dacă nu cânţi în engleză, nu exişti. Ca realizator de emisiuni cu bună reputaţie, am avut curajul să înfiinţez, în atmosfera respectivă, în ianuarie 1996, o emisiune-clasament, „Cele mai bune piese româneşti ale anului precedent”, un proiect în care s-au implicat, cu mare plăcere, toţi colegii mei. Cu timpul, emisiunea a devenit o tradiţie iar în 2001 am urcat-o pe scenă Sălii Radio într-o gala ce avea să devină Premiile Muzicale Radio România. Primele premii muzicale în showbizz-ul românesc şi cele mai importante. Toată suflarea muzicală autohtonă le cunoaşte şi le aşteaptă în fiecare primăvară. Un alt caz în care am ales să merg contra valului, despre care am mai vorbit a fost proiectul „80 de ani de muzică în 80 de ani de Radio”, pe care l-am lansat contra modei vremii, resuscitand muzică mai veche românească într-un timp în care dominau muzică house, dance şi hip hop. A fost considerat un adevărat fenomen în audio-vizualul românesc, a crescut audienţă RRActualitati cu câteva procente iar Radio România şi cu mine am fost premiaţi cu Discul de Aur şi Discul de Platină.  Am iniţiat şi coordonat turnee, lansări şi campanii de muzică românească, Radio România Estival şi Radio România Callatis. Principiul meu legat de profesie, a fost „muzică românească în limba română, la Radio România!”. Ştiu sigur că asta îşi doreşte publicul postului naţional de radio, muzică mai ales în limba lui şi ştiri de interes pentru el. Ţineam legătură direct cu ascultătorii, cu fiecare după vârstă şi posibilităţi, prin telefoane, sms-uri, scrisori, whatsapp. Ce li se livrează acum? Cum poţi educa un public cu o muzică fără prea mare legătură cu el, cu multe, prea multe ştiri despre vedete de-afară, vezi Doamne, „influenceri”, prea multe cancanuri. Uitaţi-va la emisiunile TV de talente muzicale, cum reacţionează publicul din gradene când se cânta (mult prea rar) muzică românească? Urale, aplauze nesfârşite, strigăte de bucurie. Ce ar trebui să deducem? Nu contează logica. Majoritatea formatelor sunt importate, iar repertoriul străîn face parte din obligaţii. De ce să le plătim drepturi de autor compozitorilor şi interpreţilor români?

Ce aş schimba la radioul public? Viziunea. Valorizarea profesioniştilor, cultivarea talentaţilor, a „găinilor care fac ouă de aur”, a creatorilor adevăraţi, a pasionaţilor de meserie, a entuziastilor. Nu sunt mulţi şi nu prea vine nimeni din urmă. Radioul public a devenit o instituţie în care personalul auxiliar e mai numeros decât cel de specialitate, redacţional. Conducerile de după 2010 l-au umplut cu referenţi, consilieri, jurişti, strategi, specialişti în managementul riscului, achiziţii, consultanţi, contabili, IT-şti. Că-n povestioara cu furnica. Efectul? Scăderea dramatică a audienţelor. Explicaţia autorilor dezastrului? „nu se mai cere radio”. Deşi, în acelaşi timp, altor posturi le creşte audienţa!

Ce aş schimbă în presă? Revenirea la accentul pe valoare, începând cu promovarea valorilor. Cu educaţia corectă. De la presă de acum, mămicile învaţă că fiicele lor trebuie neapărat să se tuneze, să ajungă modele, să pună mâna pe un soţ bătrân sau, şi mai bine, pe un fotbalist. Asta se vinde, apropo de principii cedate în favoarea priorităţilor. Promovarea nimenilor care ajung vedete în prime time doar pentru că, odată, au fost amanţii cuiva. Invitaţi intens la emisiuni, se consideră formatori de opinie. Oribil! Ce carieră? Ce performanţe? Ei sunt vedete pentru că indicatorii de succes sunt acum doar cantitativi, câte share-uri, câte like-uri, câţi follow-eri. Nu mai există indicatori calitativi, nu mai sunt băgaţi în seama criticii specializaţi, respectaţii, temutii de altădată.

Ce aş shimba la români, în general? Mulţi cred că îşi iubesc ţară doar pentru că spun că sunt mândri să fie români! Mai bine ar fi mândri să facă ceva bun pentru ţară lor, pentru oraşul sau satul lor, pentru oamenii din jur. Fiecare după cum poate, începând de la a nu mai aruncă gunoaie pe stradă, până la a nu mai aruncă gunoaie pe gură şi pe hârtie. Să te implici, să iei atitudine, să arăţi binele şi să încerci măcar, să stopezi răul, arătându-l tuturor! E atât de simplu! Dacă nu poţi, sau nu ai timp sau resurse (materiale, intelectuale, etc) să ajuţi, să construieşti ceva pentru binele celorlalţi, măcar fii cinstit! Fă bine, sau stai de-o parte!

Nu prea poţi impune nimănui, nimic, dar, uite, e atât de lesne să încerci să educi oferind modele de viaţă curată, de caractere adevărate, de oameni cinstiţi şi altruişti! Şi avem, încă, destui jurnalişti responsabili, conştienţi şi mândri de aportul lor la mai binele României, tot respectul!

Interviul a apărut iniţial pe Baricada.org

  

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite