„Gândeşte pozitiv”, mâine va fi mai rău!

Valabilitatea dictonului conform căruia „ ştirile bune sunt ştirile proaste” prinde să apună. Pe la începutul anilor 1990, orice zvon despre scumpirea combustibililor se transforma într-o „bombă” de presă. Era întors pe toate părţile, se făceau calcule şi prognoze, se comenta cu îngrijorare.

Un cotidian, nou născut pe atunci, a publicat pe prima pagină o informaţie despre explozia iminentă a preţului benzinei, înainte de apariţia vreunei poziţii oficiale în acest sens. Celelate ziare au sărit ca opărite şi l-au acuzat că dezinformează opinia publică, că perturbă ordinea socială, că îl destabilizează pe preşedintele ţării. Aiuritor, dar s-a cerut intervenţia imediată a Procuraturii înseşi! După cinci zile, într-adevăr, benzina s-a scumpit. Consecinţa: cotidianul cu pricina a căpătat un enorm şi neaşteptat spor de încredere.
Astăzi, un asemenea mesaj pare a fi mai degrabă o non-ştire. Anunţarea recentei majorări cu 8% a preţului gazelor, care va atrage după sine sporirea preţurilor la carne şi lapte, nu mai tulbură pe nimeni. Asta chiar în condiţiile în care statisticile ne aruncă pe ultimul loc în UE în ceea ce priveşte nivelul de trai. Să fie vorba despre o neatenţie de vară, despre un halilulu debordant, despre faptul că, simultan, salariul minim va creşte cu 50 de lei şi se ieftinesc tarifele la roaming, despre nepăsare pur şi simplu? Bănuiesc că la mijloc se află altceva, cu mult mai grav: deprinderea noastră cu răul, difuzia lui în firesc, cosangvinizarea cu el şi investirea lui cu atributele normalităţii.
La o asemenea receptare aproape autistă a nefavorabilului cred însă că a contribuit fundamental un refren, cu pretenţii de panaceu, scăpat prin curte din cabinetele vestiţilor head-shrinkers americano-budist-oshoişti: „Gândeşte pozitiv!”. Orice s-ar întâmpla, gândeşte pozitiv! La început, am luat-o drept o sugestie binevoitoare, un fel de bătaie amicală pe umăr, la vremuri de restrişte. Mai apoi, după ce mi-a fost înşurubat obsesiv în creier de către prieteni, publicitari, duhovnici, şefi, asiguratori, părinţi, taximetrişti, sfatul cu pricina a ajuns să mă isterizeze de-a dreptul. Nu mai poţi să te plângi cuiva că mori de foame, că te şi concediază cu un surâs hristic, susurând mantra supremă împotriva belelelor: „Gândeşte pozitiv!”.  Păi, cum să gândesc pozitiv, când din cutia poştală îmi sar la gât, în fiecare seară, cu pretenţii suplimentare, Fiscul, Banca, Gazul, Curentul , Întreţinerea, Telefonul, Canalizarea, băieţii cu „garbage”-ul?! Şi până când, dacă aceştia mă atacă fără să mă întrebe dacă mi-e bine, foarte bine, superlativ, mirobolant de bine, iar eu nu mai duc cât vor ei să-mi tragă din perfuzii?  A gândi pozitiv în interiorul unui dezastru mi se pare o atitudine senin-disociativă, care seamănă mai degrabă cu schizofrenia, decât cu optimismul. Nu e o îmblânzire a realităţii, ci o refuzare asumată a ei. Fiindcă un crocodil decapitat, nu e un crocodil inofensiv: te poate ucide brusc, printr-o reflexă lovitură de coadă! În plus, ”(...) cea mai frumoasă şiretenie a diavolului constă în a ne convinge că el nu există”, scria Denis de Rougemont. 
Dimpotrivă, eu cred că, pentru a fi exorcizat, răul trebuie analizat, cu luciditate şi în mod voluntar, din perspectiva deprimantă a „mai-rău”-lui, a ultimelor şi funestelor sale consecinţe. Funcţionează exact ca o profeţie: dacă se împlineşte, lumea te va socoti un clarvăzător, dacă nu, oricum o va uita. În consecinţă, dacă „mai rău”- ul nu se va întâmpla, răul devine suportabil şi, deci, controlabil ori pretabil la anulare.
Spre furia candidă a răului, a-l duce la limitele pe care el însuşi cu greu le suportă înseamnă a-l avertiza că-l ştii foarte bine, deci că s-ar cuveni să se potolească.
Pe drept sau pe nedrept, răul este asimilat cu păcatul şi ele par să semene.
Chiar în urma tăcerii de vată cu spirt, care se lasă după iertare, păcatul încă lucrează! Dacă iertările consecutive ori simultane ale celorlalţi nu sunt în stare să fie convergente şi să-ţi îndrume ceremonios vinovăţia către propria iertare de sine, absolvirile lor tind către inutil, iar păcatul câştigă portanţă, autonomie şi identitate.
Şi, dacă Însuşi Dumnezeu te iartă suficient de târziu de acel păcat, ca tu să nu te mai poţi ierta pe tine, în urmă rămâne singurătatea, curiozitatea mocnită şi nedumerirea tâmpă a încă unui inocent care nu l-a cunoscut la timp pe Diavol.