Golanul post-mortem

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Nu e exclus ca el să fi trăit cu adevărat decât în anotimpul acela de început, când era atât de tânăr şi kilometrajul viselor spulberate era încă la zero.

Sunt oameni - cei mai mulţi - care trăiesc fără să reuşească să se nască, aşa cum sunt oameni care mor înainte de vreme, fiindcă oricum tot ce mai au de trăit nu mai cunoaşte sens după ce au vizitat absolutul. Cristian Paţurcă a fost dintre aceştia din urmă. Uneori, destul de rar, absolutul încape şi într-un imn, imnul care unora le spune totul, iar altora - doar douăzeci de ani mai târziu - nimic.

Au dreptate cei care văd în Piaţa Universităţii o eliberare, târzie, dar totuşi eliberare, de cenuşiul ceauşist. Cum dreptate au şi cei care le spun celor care au găsit puterea, dacă nu şi înţelepciunea, să cânte, că doar cu câteva luni înainte nu găseau puterea de a vorbi altfel decât în şoapte şi şopârle.

Destinul lui Cristian Paţurcă, aşa, tragic şi nu întru totul nemeritat, spune ceva, destul de mult, despre constituţia fragilă a viselor, despre resemnarea unei generaţii, despre cei deja morţi care continuă să trăiască şi despre cei prea vii, fluturii de-o primăvară arşi la flacăra prea puternică dinăuntrul lor.

Căci, ce s-a ales din speranţele generaţiei '90? Sistemul şi-a conservat cadrele şi viciile, haimanalele s-au obişnuit cu trădarea, au fost golani care au dezbrăcat cuvântul de nobleţe, au fost golani care au schimbat România, atât cât s-a putut schimba, şi au fost golani care au schimbat România pe Vest şi nici lor nu le-a fost uşor. Libertatea rămâne la fel de complicată, chiar dacă au trecut ani şi, din anticomunismul timpuriu, au rămas doar fanaticii, impostorii, fantomele şi nostalgia.

Poate că greşesc, dar voi scrie totuşi: ceasul lui Cristian Paţurcă se oprise de douăzeci de ani. Nu e exclus ca el să fi trăit cu adevărat decât în anotimpul acela de început, când era atât de tânăr şi kilometrajul viselor spulberate era încă la zero.

Apoi a devenit ce se ştie: un sinucigaş de cursă lungă zdrobit de greutatea vieţii adevărate. Ar fi frumos ca astfel de oameni să nu afle niciodată greutatea vieţii adevărate, dar prea puţini au acest noroc, iar Cristian Paţurcă şi-a curtat deznădejdea, nu şansa. Lui nu i-a rămas împlinită nici măcar ultima dorinţă.

În două decenii, o generaţie a dispărut, alta s-a irosit în victorii mici, chiar meschine, iar cea care abia cochetează cu maturitatea este egoistă şi insensibilă la refrenele vechi - de fapt, nici măcar nu este o generaţie, ci o sumă de sprinteri solitari pe culoarul unui timp de la care aşteaptă tot mai puţin.

Moartea lui Cristian Paţurcă este şi o trezire a conştiinţei a cât de mult nu s-a făcut, chiar dacă au rămas puţini cei pentru care mai contează, iar ei, cei pentru care contează, nici măcar nu mai contează în caruselul acestei istorii cu opriri tot mai bruşte. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite