Grăbeşte-te încet! 

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

De ce e mai bine să acţionăm lent decât repede atunci când vorbim de educarea copiilor săraci

Când este cel mai potrivit moment să plantezi un nuc?

ACUM 20 DE ANI

Şi dacă nu am plantat nucul în cel mai potrivit moment, care este următorul moment potrivit?

ACUM

Mişcarea „Slow” a început în Italia în 1986. Destul de rapid, mişcarea Slow Food a dus la apariţia unui număr impresionant de ‘cruciade’ asemănătoare: grădinăritul lent, creşterea lentă a copiilor, călătoria lentă, arta lentă şi aşa mai departe.

Ca majoritatea oamenilor supra-dedicaţi, am considerat că noţiunea de a încetini ritmul este extrem de atractivă. Totuşi, în mod ironic, pentru unii termenul „lent” a devenit sinonim cu „a o lua pe scurtătură”. Când militează pentru lent, ei înţeleg prin asta să ia lucrurile uşor, să scadă nivelul aşteptărilor, să nu ceară atât de mult de la ei, să fie calmi, să se relaxeze. Asta nu înseamnă lent, asta înseamnă uşor. Pentru mine, valoarea conceptului „lent” constă în renunţarea la satisfacţii imediate pentru câştiguri viitoare. Puţini dintre noi mai aleg acest drum. De la alegerile personale până la proiectele de interes public şi instituţiile guvernamentale, cu toţii căutăm o soluţie rapidă.

Este nevoie de mult mai mult timp să gândeşti un meniu, să mergi la piaţă, să alegi legumele, să te tocmeşti cu o groază de vânzători, să cari cumpărăturile acasă, să speli, să toci, să găteşti şi să pui masa decât să comanzi o pizza – dar merită! Iar dacă ai cultivat chiar tu legumele în grădină, e cu atât mai bine şi mai lent. Dar, cu siguranţă, nu e mai simplu sau mai ieftin. Şi nu e deloc uşor. Aşadar, vă propun o Mişcare Lentă în Dezvoltarea Economică şi Eradicarea Sărăciei.

„Poftim?!” o să întrebaţi. „Nu e deja prea lent progresul economic al celor săraci?”. Nu. Problema este că e prea uşor.

Evoluţia în bine în rândul populaţiilor marginalizate din lume este atât de mică, încât toată lumea vrea să rezolve problema REPEDE şi ieftin. Organizaţiile umanitare internaţionale îşi asumă responsabilităţi pe termen scurt şi cer rezultate imediate şi măsurabile. Vor să afle numărul de beneficiari, rata de expansiune, „poveşti de succes”. Nu vor să ştie cu adevărat problemele sau „poveştile de eşec”, care sunt de multe ori mai instructive decât cele de succes. Dacă nu îţi aloci timp să înţelegi şi să încerci să rezolvi problema, cum ai putea îmbunătăţi rezultatul?

Misiunea Asociaţiei OvidiuRo este de a contribui la ridicarea nivelului de şcolarizare a celor mai săraci copii din România de la şase clase la 12. Când se va întâmpla acest lucru, aceasta va fi o poveste de succes. Să aduci în clasa întâi un copil de 10 ani, al cărui tată îl pune să muncească – asta nu este o poveste de succes, ci o tragedie în desfăşurare. Pentru că, în majoritatea cazurilor, acel copil nu va termina şcoala şi nu va valorifica potenţialul cu care s-a născut.

Am ajuns în România în viteză, ca voluntar al Peace Corps America – planul era să fac o pauză de 24 de luni de la viaţa frenetică din New York, într-un fel de schimb intercultural pentru adulţi. Cele 24 de luni s-au transformat în 11 ani în momentul în care am descoperit că aveam cu ce să contribui aici, dar că va fi nevoie de foarte mult timp pentru a realiza ceva de durată.

În 2001, am demarat în Bacău un proiect împreună cu Maria Gheorghiu, o învăţătoare formată de Fundaţia Soros în Statele Unite. Iniţial ne-am dedicat aducerii copiilor la (sau înapoi la) şcoală, indiferent de vârstă. Dar, după câţiva ani, revizuind evoluţia copiilor înscrişi în programele noastre (care se extinseseră la câteva comunităţi şi câteva sute de copii), am fost puse în faţa unei realităţi neplăcute. Deşi integrarea copiilor de 8 sau chiar 10 ani în clasa întâi sau în programe de tip „A Doua Şansă” nu fusese dificilă, ei rareori rămâneau în sistem mai mult de trei sau patru ani. În schimb, rezultatele copiilor care începuseră educaţia formală până la cinci ani erau cu mult mai bune. Motivele de ordin sociologic sunt evidente, dar o privire asupra literaturii de specialitate arată că problema nu este doar de natură „socială”. Ea îşi are rădăcina în dezvoltarea cognitivă. Un copil care nu este stimulat intelectual de la o vârstă fragedă va fi literalmente marcat pe viaţă.

Existenţa experienţelor adecvate stadiilor de dezvoltare cognitivă este esenţială şi determină stabilitatea structurii creierului care, la rândul său, influenţează abilitatea viitoare a copilului de a raţiona şi de a-şi regla emoţiile.” - “The Timing & Quality of Early Experience Combine to Shape Brain Architecture”, Center for the Developing Child, Harvard University.

Intuim toate aceste lucruri când e vorba de propriii noştri copii. Din momentul în care respiră pentru prima dată le oferim tot ce avem mai bun, fie că este vorba de bani, atenţie, educaţie. Nimic nu este îndeajuns de bun pentru copiii noştri. Însă copiilor săraci – din postura de reprezentanţi ai clasei de jos, fie ei din mediul urban sau rural, nu le acordăm decât o seară sau două pe an la evenimente de caritate sau trimitem o donaţie prin SMS atunci când se organizează vreun teledon. Între timp, Guvernul semnează proclamaţii despre „drepturile copilului” şi emite comunicate de presă. Astfel de eforturi cresc gradul de sensibilizare şi strâng ceva bani – ceea ce contează, bineînţeles, însă nu e suficient dacă aceste iniţiative nu sunt dublate de eforturi susţinute, sistemice, de schimbare.

Ceea ce am învăţat pe teren, precum şi dovezile ştiinţifice, a determinat mutarea accentului de la aducerea copiilor la şcoală la integrarea celor mici în programe de educaţie timpurie. Îi ajutăm să intre în clasa întâi cu un set de cunoştinţe comparabil cu cel al altor copii.

Din păcate, majoritatea finanţatorilor nu gândesc pe termen lung. Vor să demareze proiecte NOI, cu rezultate imediate şi să primească la schimb chitanţe frumos aranjate şi ştampilate pentru a putea începe următorul proiect. Niciodată nu sunt destui bani pentru a monitoriza cu grijă, niciodată nu e suficient timp pentru a evalua cu rigurozitate, niciodată nu există suficientă răbdare pentru a reflecta asupra rezultatelor altfel decât în mod superficial. Şi rareori există voinţa de a continua susţinerea chiar şi a celor mai eficiente proiecte pentru mai mult de doi sau trei ani.

Donatorul, odată ce a donat, merge mai departe. Prin urmare, chiar şi cele mai inspirate proiecte „mor” înainte a deveni parte integrantă a unui sistem – iar roata dezvoltării trebuie reinventată, cu costuri uriaşe şi impact minim. Acest lucru nu serveşte nimănui – nici „beneficiarilor”, nici donatorilor individuali, nici contribuabililor şi în mod sigur nici bunăstării viitoare a societăţii, care era (cred) scopul iniţial. Dezvoltarea economică este similară dezvoltării umane. Nu poate fi grăbită, aşa cum perioada de sarcină nu poate fi scurtată de la nouă la trei luni. Până la naşterea unui copil se scurg 40 de săptămâni, creşterea lui durează 20 de ani, reducerea decalajului educaţional din România va dura două generaţii… dacă începem acum.

Dacă România vrea să mai poată plăti pensii şi peste 40 de ani, trebuie să crească media de şcolarizare a celei mai puţin educate părţi a populaţiei de la 6 la 12 clase. Trebuie să acorde celui mai sărac segment al populaţiei şansa de a evolua de la sărăcie către clasa mijlocie. Asta nu se poate întâmpla dacă nu începem să le oferim copiilor săraci din mediul rural cel puţin aceleaşi şanse la o educaţie de calitate pe care le oferim copiilor din mediul urban, fără probleme financiare. Va fi nevoie de eforturi concentrate din partea guvernului, a autorităţilor locale, a sectorului privat şi a NOASTRĂ, a societăţii civile. Chiar dacă rezultatele se vor vedea abia peste 20 de ani.

Dacă avem ,,poveşti de succes”?

Vă anunţăm în 20 de ani.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite