Societate

articolul anterior articolul urmator

Graţierea, între iertare divină şi decizie umană

48
9 Mar 2014 11:59:12
Eugen Tănăsescu
„Mă întreb dacă nu cumva libertatea democraţiei ne-a afectat iremediabil demnitatea şi onoarea“
„Mă întreb dacă nu cumva libertatea democraţiei ne-a afectat iremediabil demnitatea şi onoarea“

România pare împărţită în două tabere care-şi dispută graţierea fotbalistului şi antrenorului Gică Popescu. E de înţeles. La noi, fotbalul este un important vector social. Aşadar, aceasta-i întrebarea: a fi sau a nu fi graţiat?

Nu-mi propun să-l judec public pe domnul Gică Popescu. Nu am calitatea necesară şi nu e creştineşte. De aceea, nu voi comenta decizia instanţei sau elemente de context politic, microbistic, pecuniar, personal sau de altă natură.

În schimb, pot discuta principial câteva aspecte privind actul graţierii.

1. Graţierea este un act de origine divină, presupunând iertarea parţială sau totală a unui condamnat. Cu toate acestea, cel ce o acordă (Preşedintele, în cazul României) nu o face în calitate de Dumnezeu, ci în calitate de reprezentant direct al voinţei cetăţenilor. Prin urmare, Preşedintele nu poate graţia (cel puţin teoretic) oricând şi oricum, fără a ţine cont de cei pe care îi reprezintă.

2. Ca principiu divin, iertarea comportă două mari condiţii esenţiale, care, după mine, ar trebui să se regăsească şi în graţierile civile. Acestea sunt:

a) existenţa unei căinţe, cuantificabilă cumva. Hristos nu promite iertarea tuturor, fără nici o condiţie. În teologie, aceasta se numeşte apocatastază şi este considerată erezie, deoarece contrazice atât Judecata şi Dreptatea divină (ce rost ar mai avea?), cât şi contribuţia propriilor fapte la aceasta (valoarea morală a faptelor este desfiinţată). Tocmai de aceea, Hristos îşi începe activitatea de propovăduire publică a disponibilităţii divine de a ierta, fixând clar condiţia primirii ei: pocăinţa.

Dar cum se poate cuantifica pocăinţa? Funcţie de gravitatea faptei şi de disponibilitatea de a se îndrepta a penitentului. Atât canoanele bisericeşti, cât şi legile civile, folosesc, în principal, măsura timpului, pentru faptele mai grave. Biserica te opreşte, o vreme, de la Împărtăşire, iar legea civilă îţi restrânge, temporar, libertăţile, prin sistemul civil de penitenţă, numit chiar aşa: penitenciar. Când pocăinţa este sporită, atât Biserica cât şi legea civilă au posibilitatea reducerii perioadei de penitenţă.În anumite state, pentru anumite fapte, închisoarea se poate converti în cauţiune, bazându-se pe teoria indulgenţelor din teologia apuseană. În teologia răsăriteană, indulgenţele nu sunt acceptate, deoarece predispun la corupţie. Dar pot exista fapte de îndreptare, gen împăcarea sau iertarea aproapelui. Ca urmare, nici legea civilă nu încurajează cauţiunea dar, pentru fapte mai puţin grave prevede amenzi sau chiar muncă în folosul comunităţii.

Disponibilitatea de a se îndrepta se poate cuantifica, la rându-i, prin două practici: asumarea personală a faptei şi gradul de recidivă al acesteia. Un om care îşi asumă fapta este mult mai credibil şi mai conştient de urmările ei şi demonstrează că vrea să se îndrepte, decât unul care se eschivează. Iar gradul de recidivă este invers proporţional cu dorinţa şi eficienţa îndreptării.

b) lipsa „meritelor prisositoare”. Teologia apuseană, pentru a justifica teoria indulgenţelor, a introdus acest nou concept juridic, cum că unii oameni pot face mai multe fapte bune decât este necesar pentru mântuire. Ceea ce prisoseşte trece în patrimoniul universal al Bisericii, de unde poate fi cumpărat, prin indulgenţe. Evident că această teorie intră în contradicţie cu imposibilitatea transferului de responsabilitate al faptelor, ele rămânând veşnic personale.

Teoria pare că a intrat în spaţiul societăţii civile româneşti, odată cu deschiderea către occident. De pildă (dar doar ca pildă, subliniez şi repet), în cazul domnului Gică Popescu, se vorbeşte despre “meritele sale prisositoare”: ba că ar fi fost un strălucit fotbalist şi antrenor, care a câştigat trofee şi a făcut renume ţării, ba că n-ar fi ştiut cu cine s-a întovărăşit etc. Eu nu cred că domnul Popescu (sau oricare altul, la acest nivel) n-a ştiut ce face sau în ce intră. Cei ce argumentează aşa îi fac un mare rău.

Plus că nu ştiu cât de “prisositoare” sunt meritele sale, de altfel admirabile şi remarcabile. Departe de mine de a le contesta. Dar am senzaţia că, aşa cum o faptă rea nu trebuie pedepsită de două ori, nici o faptă bună nu trebuie răsplătită de două ori. Ori, cred că domnul Popescu a fost răsplătit pentru meritele sale din trecut (dacă mă înşel sunt gata să-mi cer scuze). Poziţia sa, până la momentul deciziei instanţei, era una onorabilă în rândul breslei, după mine bine-meritată, rod al muncii depuse din plin şi cu dăruire, prin sudoare şi efort.

Dar cred că şi după decizia instanţei, atât domnul Popescu, cât şi oricare altul aflat într-o situaţie similară, poate rămâne demn şi onorabil. Dar nu apelând la “merite prisositoare”. Dacă tot avem un Preşedinte ales (indiferent cine), să-i lăsăm dreptul de a decide graţierea, gândindu-se atât la cel în cauză, cât şi la cei pe care-i reprezintă, fără presiuni, petiţii, tânguieli şi “prisosinţe” care pot părea interesate şi pot aduce deservicii beneficiarului. Tendinţa actuală de a apela mereu la ele nu este decât efectul nefast al practicării obsesive a jocurilor de imagine, în detrimentul faptelor reale.

Dacă tot vorbim însă de demnitate şi onoare, pe final, îmi permit o remarcă. Poate unora li se va părea deplasată. Îmi asum, deşi nu se referă strict la cazul domnului Popescu. Nu mă pot însă abţine să remarc scăderea masivă a demnităţii şi onoarei creştine. Astăzi (9 martie) cinstim pe Sf. 40 de Mucenici. Sângele lor, alături de cel al altor milioane de sfinţi martiri, se alătură Sângelui vărsat de Hristos şi stă la baza Bisericii.

Mă întreb dacă nu cumva libertatea democraţiei ne-a afectat iremediabil demnitatea şi onoarea. Cum să-mi explic altfel faptul că sfinţii martiri, arestaţi şi închişi pe nedrept, îşi dădeau bucuroşi viaţa pentru Hristos, iar noi, cei de astăzi, nu mai suportăm penitenţa nici măcar când suntem condamnaţi pe drept !?

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

48 Comentarii

mihai radu
9.03.2014, 12:50:19

Romania nu este impartita in doua tabere,tot tambalaul il face presa,poporul are alte griji!

+17 (17 voturi)
Camelian Propinatiu
9.03.2014, 13:06:29

Cum nu prea avem filantropi in postromânism, trebuie incurajata traditia ca, ori de câte ori oamenii de fotbal vor sa-i ajute Dumnezeu, sa nu uite bibliotecile publice din RO si MD, trebuind a se colecta de la marii capitalisti 2-3 miliarde euro, achizitionându-se carte occidentala universitara serioasa, in limbile originale, materiale multimedia recente si soft didactic, restul reabilitarii privind mobilierul ergonomic atractiv si digitizarea intregii prese vechi, incepând cu cea din intervalul 1912-1962!

+2 (6 voturi)
miron miron
9.03.2014, 13:09:10

Gica Popescu a fost un mare fotbalist, meritele sale sunt recunoscute atat in tara cat si in strainatate. S-a bucurat de glorie si faima, a fost adulat de o tara intrega, dar a venit si reversul. A incalcat legea in cunostinta de cauza, n-are nici o scuza, de aceea in fata justitei trebuie sa plateasca ca orsice om. A fi iertat inseamna o nedreptate atat fata de lege cat si fata de Dumnezeu, deoarece a furat.

+18 (18 voturi)
Sapca Roman Stefan
9.03.2014, 12:53:37

Sa obtina iertarea prin ispasire Eliberarea lui ar insemna un afront la adresa oamenilor cinstiti.Fac un apel la slidaritate pentru apararea anonimilor cinstiti.!!!

+12 (12 voturi)
Platon Cornel
9.03.2014, 13:00:39

Ce dobitocie : să susții că o țară este impărțită în două tabere ...câteva zeci de mii potrivit sondajelor de opinie pentru eliberarea lui GP și alte aproape 17 milioane sunt o tabără ? De ce creștinul Tănăsescu acceptă și promovează ceeace ni s-a impus de la o decembriadă insângerată : veșnica impărțire a românilor în tabere și alte câte și mai câte haite, conclavuri , vulguri,găști ,partide ale intereselor jefuitorilor de toate felurile ,confrerii,culte/neoculte, ...în fapt atomizarea unui popor până la indivizi fără axele fundamentale pentru care a curs mult sânge și sudoare , a unei credințe, pentru ca -in sfârșit - sub povara „divide et impera - să lepede neam,glie,credințe.

0 (10 voturi)

Vezi toate comentariile (48)

Modifică Setările