Greu la deal cu boii mici

Uneori, ştirile sunt făcute să pierdem timp. Pe măsură ce înaintăm în vârstă, întinderea nesfârşită a evenimentelor devine o parcelă neîncăpătoare. Priorităţile se schimbă. Căutarea adevărului se complică. De ce?

Simplu. Pentru că adevărul dezarmează oştiri întregi de propagandişti şi tulbură seninătatea insuportabilă a fiinţei. În general, omul are tendinţa de a-şi consolida câştigurile, de a-şi face existenţa comodă şi de a nu-şi bate capul cu probleme. De unde, la începutul vieţii, realitatea înconjurătoare e o enigmă doldora de înţelesuri, la bătrâneţe, contează numai convingerile, liniştea şi comoditatea. Avem printre noi mulţi alien-i. Sub masca tinereţii nepăsătoare se ascunde o acreală suficientă care-ţi face gura pungă. Uneori, paradoxal (ca în cazul filosofului Mihai Şora), un spirit şugubăţ şi neîmblânzit transpare de la adânci bătrâneţi. Aşadar nu e suficient să fii tânăr. Trebuie şi să fii tânăr sub coaja anilor. Adică: să interoghezi lumea înconjurătoare, să o cercetezi şi să spui, cu o modestie oarecum trufaşă, că încă mai ai de studiat.

Ajunşi aici, daţi-mi voie să vă spun că România e o ţară bătână, aproape senilă. Nimic nu o mai tulbură. Nimic nu o mai surprinde. Experienţa ei de viaţă acoperă orice domeniu şi se reduce la următorul slogan naţional: „Nu se poate“ sau „Nu e momentul“ sau „Mă leşi?“, prin care orice inovaţie, orice idee sau orice iniţiativă sunt sortite eşecului. Că e vorba de învăţământ, sănătate, relaţii sociale, economie, eficientizare, compasiune, religie, justiţie… Nu, noi ştim cel mai bine că nimic nu e posibil. Că, dacă X e acuzat, X e vinovat. Dacă Y are ceva în cap, e din capul altcuiva. Şi că, dacă naţiunea doreşte sau visează ceva, prin fiecare individ mărunt sau nenorocit, ăsta e un plan general de a-i deromâniza pe români. Imposibilitatea de a accepta că vecinul tău poate fi diferit de tine exprimă una din cele mai traumatizante experienţe ale eşecului. Dacă eu am minţit, e posibil ca ăla să spună adevărul? Dacă eu am furat, e imposibil ca ălălalt să fie cinstit? Dacă eu sunt vândut, cu arme şi bagaje, unui partid, unui profit, unei afaceri îndoielnice, e hotărât lucru: tu, ăla care te dai lebădă, nu eşti decât o cioară vopsită.

România e o ţară bătână, aproape senilă. Nimic nu o mai tulbură. Nimic nu o mai surprinde.

O să râdeţi, bănuiesc, dacă vă spun că individul cinstit, pasionat şi echidistant nu poate concepe altfel lumea, decât ca pe un alter ego. Adică, pentru el, cel care spune minciuni, care înşeală sau escrochează are aceleaşi bune intenţii. E o deosebire mare aici. În timp ce ideologul sau afaceristul situaţiilor profitabile pune în balanţă tot ce poate stoarce din realitatea imediată, omul de bun simţ acţionează în numele unor principii universal valabile. E ciudat cum urcă în balanţă cele două atitudini: sinceritatea şi minciuna, altruismul şi egoismul, porcăria şi naivitatea. Pentru public, vai, contează doar elementele secundare: înfăţişarea, retorica, împrejurările, apartenenţa politică. Trist e că, pentru acelaşi public, mesmerizat de cultura politică mediatizată, interesul propriu este pe planul doi. Aşa ajungem să vedem cum aplaudă oamenii tăierea crăcii de sub propriul c… cu convingerea că e bine. Aşa se impregnează de ideologie, abandonându-şi viaţa pentru o existenţă artificială şi inutilă. Uneori, privind spectacolul, îţi vine să aplauzi, ca la comèdie. Doar că viaţa ta se îndepărtează repede de tine şi nimeni nu ţi-o dă înapoi.