Gustul amar al gustului amărui

Am observat că mulţi dintre cei care se plasează de unii singuri la categoria open-minded, adică între reperele intelectuale ale inşilor isteţi, fără inhibiţii şi fără prejudecăţi, se declară extaziaţi de reclama în serie care se face asiduu la o marcă de bere.

Care, cu „recuzita” retorică a stand up comedy, vrea să ne convingă de faptul că ceea ce diferenţiază licoarea cu pricina de altele, îmbuteliate tot la pet, e „gustul puternic şi amărui”. Foarte bine, e gustul lor! Numai că, după ce-l pun pe  „mustăcios” să decidă cum  să-şi boteze pumnii sau să găsescă pentru un site alt nume de acces, pentru că singurul care i-a trecut prin minte „e luat”, sau pe „grasul chel, cu barbă”  să reflecteze tâmp „eu n-am văzut niciodată un gust (…)” cum e acela, ori să conchidă că respectivul gust vine „(…) de la nimic. Aşa e el!”, (în vreme ce mestecă persuasiv hamei), „creativii” care semnează scenariul spoturilor revin şi „o comit” complet aiurea, cel puţin pentru gustul meu. În cel mai recent episod, pe o terasă, cele două personaje ştiute, aşteaptă un amic. Acesta apare, însoţit de un al patrulea, un tânăr frumuşel, cu cămaşă cadrilată şi cu mânecile unui pulover înnodate boem în jurul gâtului, pe care-l prezintă: „El e poetul (…) E foarte bun, face rimă din orice-i spui”, iar acesta, ca să probeze că amicul său are dreptate emite, evident, versul rimat „gust puternic şi amărui”. Apoi ceilalţi doi îi cer să rimeze ceva la „ochii mei căprui”, „podoaba capului” sau la „acu-l încui”, iar el, pe tonalităţi diferite, repetă ca un papagal sloganul. Drept răsplată, este „bericit” cu „ce-i place poetului”, deci cu ceea ce se ştie deja. Poate că şi mie mi s-a fi părut situaţia a fi oarecum haioasă în absurdul ei primar, dacă, pe lângă mesajul publicitar, n-a fi indus şi câteva sugestii colaterale şi amare: 1. poeţii sunt nişte tipi uşor retardaţi; 2. …care nu scriu poezii, ci se ocupă de fleacuri: fac rime; 3…la comandă („cu orice-i spui”); 4…fiindcă visează ca, pentru prestaţia lor lăutărească, să li se facă cinste, fiind cam beţivani din fire.  Asta este imaginea suplimentară cu care va rămâne în minte targetul amorezat de berea respectivă. Nu că ar fi o pagubă, oricum părerea lui despre cărţi va rămâne cam tot prin zona asta. O singură şi mică problemă s-ar putea ivi dacă „ţintele” au prunci la şcoală şi acestora le-ar pica spre analiză vreo  strofă din „Luceafărul”, la admiterea în liceu sau la Bac: pe cine ar interesa „producţiile” unui „afumat” ca Eminescu?  Ca să nu mai vorbim despre dispreţul postdecembrist, programat politic, pentru literatura şi arta naţională contemporană, peste care demersul „creativilor” se suprapune nu ştiu cât de involuntar, dar perfect...În orice caz, e bine de ştiut că diferenţa dintre „creativi” şi creatori stă tocmai în profunzime, imaginaţie şi talent. Iar dacă primii vor spune că, de fapt, au vrut să facă o „glumiţă de comunicare”, de data asta sigur nu le-a reuşit!