Homo satur şi lehamitea de viaţă

„O tânără în vârstă de 24 de ani din Belgia, care suferea de depresie, a obţinut dreptul de a fi eutanasiată în această vară. Tânăra nu suferea de vreo boală în stadiu terminal, fiind perfect sănătoasă din punct de vedere fizic. Belgianca a cerut şi a primit dreptul de a îi fi administrată o injecţie letală după ce şi-a petrecut adolescenţa şi tinereţea suferind de gânduri suicidale“, scrie Newsweek.

„Lehamitea de viaţă” devine, în Belgia, un motiv legal de a cere şi de a primi euthanasia. Singurul principiu care stă la baza unei vieţi demne este, conform filosofiei oficiale actuale a statului european, absenţa durerii (trupeşti) şi a suferinţei (psihice). Pe măsură ce religia şi metafizica dispar din orizontul omului european şi american, se impune, tiranic, filosofia hedonist-utilitaristă. După decenii întregi de deşănţată promovare a gândirii „pozitive”, a „dreptului” şi „datoriei” de a fi fericit, era firesc să vină în cele din urmă rândul proclamării „dreptului de a muri” demn şi plăcut, nedureros şi „frumos”.

În faţa elanului omului de dominare a lumii şi a vieţii nu au rezistat multe lucruri. Natura şi-a cedat rând pe rând frontierele, lăsându-l să creadă că este stăpânul ei absolut, că nu este decât o maşină pe care fiinţa de două ori înţeleaptă o poate conduce oriîncotro doreşte. „Maşinăria” naturii îşi mai arată din când în când muşchii, (re)acţionând ca o fiinţă vie, imprevizibilă, liberă, dezorientându-ne teribil pe noi cei care uitaserăm de „forţa ei vitală”, năvalnică, independentă de om. Natura nu este ceasul de la mâna atotstăpânitoare a omului, ne-o spune, câte se poate de răspicat – câte un cutremur, câte o furtună, câte o tornadă, câte un uragan. În acele momente simţim că o teribilă fiinţă, mult timp adormită, diferită până la groază de noi, o fiinţă creată dintr-o altă materie, dintr-un alt lut decât cel din care a fost făcut omul, se ridică în două picioare şi, cu o forţă monstruoasă, bestială, se scutură de coaja subţire în care am încercat să o prindem şi să o îmbrăcăm, rupând într-o clipită hamurile, pârghiile şi frânghiile, frâiele şi zăbalele prin care am încercat să o strunim şi ne azvârle de pe spinarea ei în haosul neraţiunii şi al neputinţei.

În câteva minute natura îşi reimpune (dez-)ordinea asupra „factorului antropic” – care, tot atât de spontan, îşi pierde reflexele „calculatoare” şi programatoare: în loc să prevadă şi să prognozeze – începe să tremure, în loc să cunoască şi să înţeleagă – să se roage şi să implore, în loc să discute şi să dezbată – să plângă şi să zbiere. Suntem însă prea fericiţi să uităm lecţiile naturii şi, imediat ce convulsiile scoarţei terestre s-au potolit, imediat ce valurile gigantice s-au retas sau uraganele au încetat, ne reapucăm să-i punem căpăstrul, legănându-ne cu iluzia că noi înşine am readus-o la ordinele noastre, că i-am impus din nou stăpânirea minţii noastre.

Cataclismele şi dezastrele ne pot ocoli sau, abătându-se asupra noastră, le putem scăpa. Există însă un mod în care această forţă terifiantă a naturii o resimţim fiecare în într-un mod intim, personal, privat şi… fatal, insurmontabil, de neocolit, aflată complet în afara puterilor noastre. Este moartea, acest ultim mister, acest întuneric „suprastrălucitor”, această beznă în care se retrage şi în contrast cu care explodează lumina orbitoare a vieţii. Moartea zădărniceşte eforturile noastre, îşi râde de puterile şi averile noastre, îl pune pe bogătaş în aceeaşi „oală” şi „ulcea” cu a ultimului rândaş, pe geniu pe aceeaşi treaptă cu idiotul, dezbrăcându-i pe amândoi nu doar de hainele lor lumeşti, ci şi de carnea care le acoperă oasele – esenţă ultimă şi precară, praf şi pulbere în care se resorb toate deosebirile şi toate diferenţele.

Iluzia care-l face să creadă că se află deasupra morţii este, astăzi, euthanasia, transformarea morţii într-un bun­ demn de a fi dorit şi consumat la un moment dat.

Homo satur, omul sătul, ultima verigă a evoluţiei umane vrea însă să supună şi moartea, ultimul element natural, ultimul glas, glasul din noi, al forţei teribile a naturii. Dar nu în felul eroic, zeiesc – al unui Sisif sau al unui Prometeu –  nu înfrângând-o, ci dorind-o, nu încercând să o anuleze, ci transformând-o în obiect al voinţei şi dorinţei lui. Iluzia care-l face să creadă că se află deasupra morţii este, astăzi, euthanasia, transformarea morţii într-un bun­ demn de a fi dorit şi consumat la un moment dat. Mai exact în momentul în care „te saturi de viaţă” şi, pe cale de consecinţă, vrei să încerci şi altceva. Cum în afara vieţii nu mai este decât moartea – de ce să nu faci şi această experienţă, acceptând chiar că este ultimă şi ireversibilă şi poate tocmai de aceea cea mai cool, la propriu şi la figurat. Tinerii care-şi doresc să moară fiindcă s-au săturat de viaţă – cum este exemplul tinerei belgience – simbolizează în modul cel mai trist epoca „saţietăţii” în care trăim, epoca lui Homo satur, a omului care nu suportă să rămână ceva necontrolat, în afara voinţei şi dorinţei sale. Homo satur înfrânge moartea supunând-o voinţei, dorinţei şi plăcerii lui – vrând-o, dorind-o şi plăcând-o.