(I) Ce ţi-aş răspunde dacă mă întrebi „vrei să pleci din ţară?“

Dacă mă întrebi astăzi „Vrei să pleci din ţară?“ am să-ţi spun „Da!“. Dar o să îţi spun „Da!“ pentru că pe drum spre biroul unde lucrez 8-9 ore/zi, dar unde mă bucur că beneficiez de „luxul“ salariului întreg pe cartea de muncă, am întâlnit vreo şase cerşetori pe o rază de 850 de metri.

Unul dintre ei e un „rezident“ al zonei. Ţin minte şi acum că un prieten i-a oferit la un moment dat un loc de muncă, tocmai pentru a nu mai fi nevoit să cerşească. I-a spus că nu e mare lucru, va fi paznic la o fabrică de utilaje, 9 ore/zi, 5 zile/săptămâna şi primeşte asigurare medicală şi 1800 lei salariu în mâna. În secunda aceea mă gândeam că eu am tras şi am făcut facultate ca apoi să găsesc cu greu un job plătit cu 1300 lei, unde stăteam şi câte 11-12 ore/zi, fără să-mi plătească orele suplimentare (concept metafizic deja). Însă acel cerşetor ne-a râs în nas. Nu-l interesau astfel de oferte. Şi-a luat frumos mesajul scris pe o bucată de carton şi formulat în cuvinte de jale şi a mers mai departe, unde putea să întindă mâna fără vreun fior de vinovăţie.

Iată-mă ajunsă la Piaţa Romană şi sunt în întârziere, aşa că nu mai merg pe jos, ci sar rapid într-un autobuz. Mă urc şi validez cardul în speranţa unei călătorii decente. Imediat mă izbeşte un miros îngrozitor pentru că împart câţiva metri pătraţi cu trei oameni ai străzii care nu au mai văzut apa, săpunul sau un pat cald de ceva vreme. La următoarea staţie se urcă şi controlorii cu care evit orice discuţie. Îi văd cum nici măcar nu se mai sinchisesc să le întrebe de sănătate pe cele trei panseluţe fără casă din autobuz.

Nu vreau să mă enervez, aşa că prefer să continui să admir priveliştea. Calea Victoriei şi zona Bisericii Luterane au un aer aparte. Doar că imediat ce ajung la staţia mea şi dau să cobor, unul dintre aceşţi trei oameni mă împinge, semn că ar trebui să mă grăbesc. Oi fi eu mai absentă, mai pierdută în gânduri, dar cred că aurolacul inhalat mai devreme tocmai ţi-a invocat imagini apocaliptice... unde-i graba asta? Şi de ce atâta ura?

Ajung la birou şi citesc un articol care îmi spune că timpul meu liber se limitează la 2-3 ore pe zi. Aceste 2-3 ore încerc să le petrec într-un mod cât mai drag. Alerg şi tânjesc după satisfacţie. Jobul eşuează să mi-o mai aducă şi se rezumă la câteva calităţi lipsite de substrat: am siguranţa unui salariu, mă ajută să îmi permit chirie şi o vacanţă pe an, din care mă întorc cu frică şi groază, şi îmi finanţează scurtele escapade zilnice din realitate, pe care le ţin în diverse locaţii, de una singură sau cu prieteni.

La miez de noapte şi în buza unei zile noi îmi închei lupta cu oraşul şi relicvele bunului simt. Este o zi în care statul a mai strâns câţiva bani de pe urma sclavagiei mele, în care frustrarea a înfruntat inocenţa din vorba bunicilor „munca e brăţară de aur“. În fiecare zi am senzaţia că sunt păcălită, luată drept năroadă pentru că aleg să cred în principii, puţină bunătate şi poate puţin mai multă educaţie. Dovadă stau cerşetorii şi călătorii de ocazie ai autobuzelor, care nu cred că mai cunosc valoarea banului raportat la piaţa muncii, felul în care vânzătorul mi se scuză că nu mai are rest 50 de bani, dar mie nu mi-ar da pâinea fără 50 de bani, beţivul din dreptul magazinului de pariuri care nu a mai muncit de vreo şapte ani şi trăieşte doar din ajutor social, plus mulţi alţii care sunt adepţii devizei „merge şi aşa“.

În stilul propriu (şi poate atipic la prima vedere) am reuşit până acum să fac totul corect. Am urmat bunul mers al lucrurilor şi am făcut şcoală, am pus pe hold orice simţeam că îmi bucură sufletul dar nu-mi aducea creştere profesională şi am avut grijă întotdeauna să rămân cinstită faţă de cei din jurul meu.

Dar apoi vine o zi în care mă decid să îmi construiesc propriul univers, să mă abat de la drumul corect şi să bat doi paşi în spate pentru o perspectivă nouă. Consternarea apare când lumea cea mai dragă îmi aruncă priviri critice sau mă judecă după legi personale, pe care mi-e imposibil să le aflu sau să le înţeleg. Mă uit în jur, au mai rămas câţiva.

Apoi vine o zi în care mă decid să schimb macazul şi să-mi trag concluziile...

Să trăieşţi liber... acolo e tristeţea.

Să încerci să ai ce altora le e frică... acolo stă depresia.

Să îţi doreşţi mereu ceva mai mare decât ţi-a fost dat pe tavă... acolo e căderea.

Să recunoşti că asta nu e lumea ta şi să vrei să construieşti alta acolo stă ocară.

Să fii considerat nebun când tu eşti doar sincer cu ţine... acolo stă frumuseţea.