Societate

articolul anterior articolul urmator

Iarna pe uliţă la Slătioara

1
4 Dec 2020 07:06:11
Dinu Săraru

Globalizarea nefastă, chiar şi cu preţul vieţii, a pandemiei de Covid-19, m-a făcut să mă întorc nostalgic la amintirea fericită a unui univers care purta numele de „iarna pe uliţă” la Slătioara.

De Moş Niculae, iarna la Slătioara era în toi, ningea în neştire cu fulgi mari, încât puteau fi auziţi cum se aşează unul peste altul, troienind casele şi uliţele şi grădinile, nu cu mult timp în urmă pline de mere roşii ca focul, unind înfricoşător, dar atât de frumos, cerul cu Măgura Slătiorului şi cu Munţii Căpăţânii şi când potopul alb înceta şi ieşea la lumină cerul senin încât crăpau pietrele de ger puteau fi văzuţi urşii urcând pe spinarea Munţilor Cernei până la Rânca. Îi puteam număra, şapte, opt, nouă din pridvorul casei, înotând greoi prin zăpadă. Şi acoperişurile caselor scânteiau sub razele unui soare care ne chema să ieşim cu săniile ca să putem să zburăm peste zaplazuri pe pârtii argintate de care nimeni nu ne mai putea despărţi o zi întreagă.

De Moş Niculae se lega nerăbdarea apropierii vacanţei când învăţătorul cel tânăr ne aştepta la şcoală să-ncepem pregătirile pentru colinde, să alcătuim Steaua. Învăţătorul cel tânăr ne trimetea la Horez, pe jos, să cumpărăm hârtie lucioasă colorată. Mergeam pe şoseaua pe care rar trecea o sanie trasă de boi sau o sanie trasă de cai.

Împodobeam aripile Stelei cu globuri colorate strălucitoare şi mai cumpăram icoana cu Naşterea Mântuitorului, cu ieslea de la Betleem, icoană pe care o puneam pe văcălie şi o mângâiam şi o sărutam cum ne învăţaseră părinţii, la ferestrele cărora aveam să cântăm în cele trei zile ale Crăciunului. Alcătuirea Stelei cu care noi, copiii, urma să colindăm, era ca un ritual care ne smerea  şi ţin minte şi azi înfiorarea care ne cuprindea când mergeam cu Steaua la biserică, la preot, să sfinţească Steaua.

Binecuvânterea Stelei şi a colindătorilor sădea în noi, în sufletele noastre de copii o bucurie şi o cuminţenie pe care nu le mai puteam uita niciodată şi de care eram mândri.

Apoi, tot la şcoală, îndrumaţi de învăţătorul cel tânăr, care avea şi această datorie, alcătuiam Plugul cu care aveam să „arăm” zăpada din curţile caselor unde uram de Anul Nou. Şapte, opt copii învăţam Pluguşorul şi îl rosteam rând pe rând cu sentimentul că spuneam Crezul în biserică. Toate aceste pregătiri la care se se adăugau repetiţiile la piesa de teatru „Irozii”, cu costumaţia regelui Irod şi a sfetnicilor lui şi cu pelerinele de hârtie colorată cu care îi îmbrăcam pe sutaşi şi spadele lor de lemn vopsit şi ţin minte şi astăzi credinţa cu care rosteam ordinul lui Irod de tăiere a copiilor, în căutarea lui Isus.

Acest spectacol nevinovat şi naiv ne cucerea şi pe noi şi pe gazde ca un ritual ţinând loc de rugăciune în apărarea lui Isus.

Îmi dau seama acum ce rol aveau aceste colinde în educaţia noastră creştină pe care nu le-am putut uita până astăzi, educaţie care unea Şcoala cu Biserica şi la care slujeau în aceeaşi măsură şi preotul şi dascălul tânăr sau mai puţin tânăr şi aveau darul să ne întărească sentimentele de dragoste faţă de Şcoală şi de Biserică, faţă de ţară, înnobilându-ne sufleteşte. Aşa se întemeia încă din copilărie educaţia morală, creştină şi patriotică şi se întemeia, de asemenea, cultul identităţii naţionale şi spirituale.

Şcoala şi Biserica unite astfel rămâneau pentru totdeauna în conştiinţa generaţiilor tinere şi îmi dau seama acum ce înseamnă să te duci liber la Biserică, ce pierdere morală înseamnă să renunţi la Colinde şi să amendezi ritualul creştin ortodox înainte de a discuta răbdător raportul dintre rigorile fireşti impuse de pandemie şi respectul faţă de credinţa ortodoxă şi de mesajul filosofic şi moral al lui Isus.

Povestea „Iernii pe uliţă” la Slătioara ocroteşte o filosofie morală înaltă, nu primitivă, de care nu ne putem despărţi şi nu trebuie să ne despărţim pentru că orice atingere adusă filosofiei cristice răpeşte demnitatea omului creat  după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

În sfârşit, mă întorc cu drag, cu emoţie, cu mare emoţie şi respect faţă de cultul sărbătorilor creştine din filele Calendarului Creştin Ortodox care mi-au rămas şi ne-au rămas în amintire drept argumente ale unei civilizaţii înalte.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

1 Comentariu

GRIGORIU Grieg
4.12.2020, 19:31:25

puteau fi văzuţi urşii urcând pe spinarea Munţilor Cernei până la Rânca. Îi puteam număra, şapte, opt, nouă din pridvorul casei, Ma cam indoiesc ca se puteau vedea ursii iarna. In primul rand ursii nu traiesc niciodata in grupuri mari. Masculii sunt solitari. Femelele au cel mult 3 pui impreuna cu ele. Iar iarna, hiberneaza, nu o sa-i vezi niciodata "inotand" prin zapada...

+2 (2 voturi)
Modifică Setările