Icoana contrafăcută a lui Che Guevara

Che Guevara este adulat în necunoştinţă de cauză şi este popularizat prin mistificare. Şi tocmai în acest procedeu stă esenţa “canonizării” sale.

Decizia UNESCO de a include în patrimoniul protejat al umanităţii (Memory of the World Register) scrierile revoluţionarului comunist Che Guevara a suscitat câteva comentarii critice bine venite în presa românească (vezi Vladimir Tismăneanu şi Andrei Pleşu). Este într-adevăr o decizie de natură să schimbe complet semnificaţia noţiunii de “patrimoniu”şi care revoluţionează însăşi ideea de moştenire spirituală.

Este un atac puternic al spiritului progresist la adresa valorilor conservatoare care, fie şi în versiunea lor profană, îşi au originea în vechile revelaţii monoteiste. Cu alte cuvinte este un eveniment care nu poate fi ignorat şi care poate părea banal doar pentru că se pierde printre multe altele din aceeaşi specie. Lumea pare hotărâtă să arunce la coş patrimoniul clasic, în ciuda unor manifestări strălucitoare şi aparent victorioase precum cele de pe plaja Copacabana de la Rio de Janeiro.

Dar atacarea canonului umanist pare a se face mai întâi prin infiltrarea lui cu mesaje subversive, prin relativizarea lui în cadrul unui corpus eterogen, cu mesaje contradictorii. Che Guevara trece pentru majoritatea zdrobitoare a oamenilor de pe glob drept emblemă a tânărului revoltat, generos gata să lupte eroic pentru eliberarea celor oprimaţi. Se spune că orice tânăr poartă în suflet un Che Guevara, un reproş adresat lumii, o revoltă, o deznădejde sau o furie justiţiară. Aşadar generozitatea şi eroismul trec în prim plan, camuflând cu grijă tot ceea ce urmează: crima metodică şi lipsa totală de scrupule morale.

Multă lume a văzut filmul Diarios de motocicleta (The motorcycle diaries) care povesteşte călătoria studentului medicinist Ernesto Guevara de la Serna, de-a lungul Americii latine. E un film reuşit despre un tânăr care îşi pune la încercare iubirea de oameni şi care caută să complinească tehnicismul medical cu un devotament sufletesc veritabil. Leprozeria în care activează la un moment dat este o imagine bine găsită a omenirii sărace şi oprimate închise ermetic în dispreţul şi indiferenţa celorlalţi.

Dar filmul acesta, deşi luat în sine este fără reproş, vehiculează în contextul mai larg al luptei ideologice un adevăr parţial. Cine crede că găseşte în el portretul integral al lui Che Guevara se înşală, căci lipseşte de aici total sâmburele de resentiment şi fanatism care l-au transformat pe tânărul medicinist într-un bolşevic veritabil. Nu aflăm aici nici măcar bolşevismul gratuit al unui Panait Istrati, care în ciuda distanţării sale faţă de revoluţia sovietică nu îşi reneagă nicio clipă înclinaţiile. Istrati îşi mărturiseşte ura iremediabilă faţă de “burghezie” şi nu ezită să fac apologia crimei revoluţionare. Există la Istrati un puternic sentiment proletar, o solidaritate genetică, un tip de angajament care pare o specie istorică dispărută şi care mai supravieţuia oarecum în filmele documentare şi scrierile politice ale lui Pier Paolo Pasolini. La fel ca Istrati în “Spovedania unui învins”, P.P. Pasolini încerca să salveze ideea inocenţei comuniste în ciuda intervenţiei sovietice din Ungaria în 1956 (La Rabbia, 1963). Cei doi autori remarcabili prin lupta lor imposibilă de a împăca inocenţa cu revoluţia nu ar putea deveni însă niciodată autori “canonici”, tocmai pentru că mărturisesc cu sinceritate inavuabilul. Sunt sfâşiaţi, confuzi, problematici şi nu au alt mesaj decât tragismul propriei condiţii.

În schimb portretul simplificat al lui Che pare fără reproş şi dincolo de orice controversă. Che Guevara este adulat în necunoştinţă de cauză şi este popularizat prin mistificare. Şi tocmai în acest procedeu stă esenţa “canonizării” sale. Nu adevăratul Guevara este obiectul celebrărilor colective, ci chipul său idealizat. Nu bolşevicul Guevara animat de resentimente şi lipsit de scrupule, ci icoana sa îndulcită şi seducătoare menită să amăgească încă o dată o lume suferindă.