Ieri...

Ieri, am apucat, copil, bucuria curgerii streaşinilor şi topirea zăpezii ca în vis; peste noapte, ne trezeam dimineaţa chiar la sfârşitul lui ianuarie, cu pământul smălţuit abia cu peticele albe ale amintirii iernii geroase.

Ieri, nu se mira nimeni că iarna îşi face datoria cu prisosinţă şi geamurile nu slăbeau cu florile lor de gheaţă, încât trebuia să sufli în sticla pe atunci uşor verzui-albăstruie ca să poţi desluşi afară alunecarea nămeţilor de pe casă.

Ieri, mai venea şi dinspre Sfinţii Trei Ierarhi, Vasile cel Mare, Grigore Teologul şi Ioan Gură de Aur o răfuială a iernii şi putea să ţină şi două, trei săptămâni şi noi înotam prin cărările pe care le făceam chiar noi, copiii, dimineaţa ca să ajungem la şcoală.

În nişte ani, mai târziu, mai din urmă, cum s-ar zice azi, ajuns în faţa casei lui Horia din Albac, o rudă a lui, vecin cu celebrul martir al identităţii şi unităţii naţionale (care nouă ne scapă printre degete azi, la lumina zilei), aşadar, vecinul – moţ din Albac fireşte, mi-a spus că în zori, când era şi el copil, învăţătoarea suna cu buciumul de la kilometri vestindu-le elevilor că pot să înfrunte ninsoarea şi pot să vină la şcoală; altfel, dacă nu-i chema cu buciumul, însemna că ninsoarea şi zăpada erau de nepătruns şi rămâneau acasă, după geamurile cât palma şi gheaţa înflorată pe dinăuntru şi groasă cât degetul.

— Nu se întâmpla, mai zicea vecinul lui Horea din Albac, să înceapă şcoala fără abecedare, cum ni s-a întâmplat nouă acum doi, trei ani; nici în timpul războiului, nici în timpul bătăliilor de la Cotul Donului şi de la Stalingrad nu ne putea trece prin minte că vom ajunge la şcoală şi şcoala nu va avea abecedare! Şi atunci învăţam să scriem pe tăbliţe de ardezie neagră, cu condeiul. Şi am trecut şi de paguba analfabetismului!

Azi, ne-am întors la analfabetism, punem degetul pe acte şi când ajungem deputaţi şi senatori votăm cu ochii închişi te miri ce legi şi în faţa noastră, pe pupitrele luxoase, laptopurile deschise la jocuri cu...soarta ţării!

În sfârşit, cineva, un prieten cum nu se poate mai nedreptăţit în viaţa lui, tocmai când aprinsese în mijlocul Bucureştiului o frumoasă lumină a dragostei de carte, iar eu ajunsesem la optzeci de ani, atunci! a cercetat - vorba lui Petru Dumitriu (cel care cu „Vântul de martie” şi cu „Bijuterii de familie” m-a ambiţionat să scriu despre ţărani) — a cercetat „poziţia astrelor” la 30 ianuarie din anii 32 ai veacului trecut.

„Suntem în mijlocul iernii, dacă nu ignorăm mofluzele zile ale lui februarie şi ale babelor din martie. Câteodată, oamenii se întreabă dacă vine primăvara. În tot Regatul, timpul se menţine noros... Excepţie face o fâşie îngustă din câmpia ţării, unde cerul este senin, primăvăratec. În Bucureşti, el a rămas perfect senin, prilej al soarelui să încălzească trupul zilei şi să ridice temperatura la trei grade deasupra lui zero. Şi totuşi, iarna încă ameninţă. Ziua, temperatura creşte de la 2 grade până la 10, iar noaptea scade până la -5 în Muntenia şi -10 la Gheoghieni-Ciuc.

La Teatrul Naţional se joacă vineri, 29 ianuarie, Nora, cu Agripina Macri în rolul principal şi cu Ion Manolescu în cel al doctorului Lang. Sâmbătă, teatrul este închis. În zilele acestea, se înfiinţează Academia de Studii Teatrale pe lângă Teatrul Naţional, din iniţiativa lui Alexandru Mavrodin, Directorul General al Teatrelor şi Operelor Naţionale. La editura Junimea apare primul volum din „Studii şi Documente Literare” de I.E. Torouţiu.

În Vâlcea n-a existat un cotidian în această epocă. În ianuarie 1932, apare la Râmnicu Vâlcea, cu sediul în strada Ştirbei numărul 66, revista Societăţii Oltul a profesorilor, învăţătorilor şi elevilor. [...]

Viaţa cotidiană era destul de grea. Un învăţător avea salariul de 3500 de lei. În Râmnicu Vâlcea, o cameră mobilată se închiria cu 1250 lei pe lună şi nemobilată cu 500 de lei. Un costum de haine avea preţul de 1750 de lei, ghetele bărbăteşti 500 lei, pantofii damă 400 lei. [...]

În ţară, unele măsuri sunt în conflict cu realitatea...în ziua de sâmbătă, 30 ianuarie 1932, teatrul era închis...”

......................................................................................................................

Şi prietenul pomenit la început, continuă:

„În istoria Teatrului Naţional există un moment similar. Este cazul lui I. L. Caragiale. Marele dramaturg şi-a dorit cu patimă această funcţie. Nimic altceva nu-i consola sentimentul trecerii efemere pe pământ şi conştiinţa homo eternitas. Nu se mai văzuse de mult timp cu Maiorescu. Îi scrie. Este primit, dar refuzat cu delicateţe. Pentru Caragiale, se prăbuşea un mit. Un joc al întâmplării îl aduce totuşi în funcţia de director. Munceşte enorm, dar nu este sprijinit. Urmăreşte fiecare repetiţie, fiecare spectacol, aduce îmbunătăţiri sălilor de spectacol, invită mari vedete internaţionale. Acum, joacă la Bucureşti Sarah Bernard. La spectacol, este invitat şi prietenul său din adolescenţă, Eminescu. Este ultimul spectacol de teatru văzut de marele poet. Caragiale este înfrânt.”

......................................................................................................................

Aşa am aflat şi eu că m-am născut într-o zi când „Teatrul Naţional fusese închis”.

La 30 ianuarie 1852 (deşi în acte este înscris în 1 februarie 1852, cf. Adevărul) s-a născut cel mai mare şi cel mai împătimit  Director al Teatrului Naţional, care îi şi poartă numele.