Imigraţia sau cum a trimis neocomunismul România civică în exil

La nivelul anilor 1990 în România existau trei elemente care ar fi putut-o poziţiona în locul cuvenit în rândurile naţiunilor europene. Rând pe rând, profitându-se de lipsa de experienţă democratică a românilor, conducerea politică a acelor ani a înăbuşit din faşă zorii civismului pentru a-şi asigura pentru mulţi ani domnia şi liniştea în devalizarea României.

În România anilor ’90, trei lucruri trebuiau oprite imediat pentru ca noua clasă politică să-şi poată vedea de treabă liniştită într-o iluzie de democraţie:  spiritul civic, patriotismul şi ştiinţa de carte, elitele. Cu alte cuvinte, politica stalinistă de îndobitocire a României trebuia continuată.

S-a „dat liber” la căldură, consumerism şi „liberă exprimare”. Însă în momentul în care spiritul civic a fost înăbuşit cu bâta şi mineri în Bucureşti, cu spaime şovine şi naţionaliste în Transilvania, libera exprimare a devenit doar zgomot de fond peste care putea domni neîngrădită manipularea.  La nivelul anilor ’89-’90 în tumultul şi beatitudinea Revoluţiei, românii fără experienţă  în ale economiei mondiale şi fără experienţa democraţiei  au fost abuzaţi ca naţie încă o dată. Avântul civismului şi exersarea democraţiei adevărate  în România anilor ’90 trebuiau întrerupte, altminteri ar fi dat serios de furcă noii puteri, neocomuniste, putere care, după cum s-a dovedit a fost convinsă că poate combina cu succes stilul de conducere stalinist cu beneficiile capitalismului exclusiv spre folosul propriu.  

Valorile românismului au fost terfelite constant şi public. Românii nu mai trebuiau să se poată asimila nici măcar valorilor induse românismului de către comunismul lui Ceauşescu şi nici nu trebuiau să se poată reconecta la valorile românismului de dinainte de instaurarea comunismului. În acest scop termenul român trebuia să fie echivalentul ruşinii oriunde în lume şi mai ales în România. Asta îi putea dezrădăcina cu succes pe români şi mai ales îi putea învrăjbi şi mai abitir decât o făceau deja tarele genetice, dacă vreţi.

În teoriile protestului pe care sociologii şi teoreticienii ştiinţelor politice le cunosc şi le aprofundează de multă vreme, imigraţia este definită ca o formă de protest prin nesupunere civică.  La începuturile anilor ’90, România avea o pătură de profesionşti , elite în domeniile lor, recunoscută la nivel internaţional. Pe toate palierele de la nivelul profesioniştilor cu educaţie de nivel superior, sau al celor cu educaţie de nivel mediu dar excelenţi practicieni, existau elite. Aceste elite răspundeau unor principii şi valori, unui anumit respect faţă de muncă. Comunismul la instalarea sa avusese grijă să distrugă elitele româneşti. Surprinzător, sau poate nu, „omul nou” reuşise să îşi creeze o altă elită. Nu de intelectuali care să poată opri teologia distrugătoare a comunismului, ci de pasionaţi, legaţi de munca lor. Periculoasă categorie.

Imigraţia profesioniştilor de pe toate palierele, a oamenilor educaţi, care ar fi avut ceva de spus este dincolo de toate o chemare la revoltă.  Pe de o parte, înainte de 1989, emigrau românii care nu se puteau supune, nu consimţeau să trăiască în condiţiile impuse de regimul comunist. Pe de altă parte, după 1989, valurile de emigrare masivă, dacă am sta să le analizăm şi altfel decât s-a făcut până acum, am vedea că au atins un maxim nu în perioada de maximă sărăcire, ci în perioadele în care atacul asupra adevăratului spirit civic şi asupra adevăratei libertăţi erau drastic încălcate: anii ’90 şi mineriadele lui Iliescu, anii 2000-2004 sub guvernarea Năstase.

Dacă sărăcirea României şi privatizările oneroase de după 1989, politica deşănţată făcută cu scop în ţara noastră a împins peste patru milioane de români - spun statistici neoficiale - să evadeze din România democratică, atunci am putea spune că într-o bună măsură aceşti români au fost trimişi în exil, chiar dacă acest lucru s-a făcut oarecum indirect, prin presiuni puse la nivel macroeconomic, macrosocial. Astfel, politica leninistă dedistrugere a României pare să-şi fi atins finalmente scopul, 24 de ani mai târziu de la ieşirea oficială din scenă a acesteia. În realitate, personal, cred că aceast comunism de factură leninistă n-a ieşit niciodată din scenă.  Ba mai mult, de vreo doi ani încoace nici nu mai simte să-şi ascundă faţa hidoasă şi colţii veninoşi. Şi le arată făţiş prin toate abuzurile la care poporul român este în continuare supus. Iar dezinformarea, manipularea, discreditarea, promovarea falselor valori sunt toate arsenalul acestui comunism leninist care nici nu mai simte acum nevoia să se prefacă pocăit.

Despre proteste şi protestatari am tot citit prin mass-media românească. Personal, n-am văzut niciodată o dezbatere onestă, deschisă la nivelul societăţii româneşti şi a politicii româneşti cu privire la revendicările străzii. N-am văzut nici o definire onestă a ceea ce este un protest, câte forme îmbracă şi în ce scop.  În România democratică predomină două forme de protest: exilul sau imigraţia, protestul stradal spontan. Adică de la protestul tăcut, la forma extremă. Rămâne de văzut dacă spiritul civic, atât cât este el va triumfa, ori va fi din nou înăbuşit în minciună, manipulare, violenţă, aşa cum ni s-a mai întâmplat. 

Foarte scurtă bibliografie:
Adam Roberts and Timothy Garton Ash, Civil Resistance and Power Politics: The Experience of Non-violent Action from Gandhi to the Present, Oxford: Oxford University Press, 2009.