Imobilism şi Deprofesionalizare

În ultimii 30 de ani tineretul profesionalizat emigrează în masă, natalitatea a coborât sub mortalitate, cheltuielile statului întrec încasările de impozitare şi cel puţin plata pensiilor va fi curând vulnerabilă. Inteligenţii sunt conştienţi dar par să fie lipsiţi de voinţă şi de energie pentru relansare sau măcar dezangajare.

 În zoologie există o specie pe cale de dispariţie la care apetitul aşa s-a pervertit încât se satisface luînd din propria substanţă în loc să-şi ia hrana din exterior. Această viciere de apetit o vedem în mediul politic a cărui substanţă este diminuată de invidie, intrigi, certuri, calomnieri şi diversiuni. 

Apoi incapacitatea de înnoire pentru adaptare la schimbarea împrejurărilor extreme fapt ce determină pierderea energiei şi impune starea de confuzie. Această formă de autodistrugere este evident ajutată. Măscăricii, saltimbancii şi clownii ne distrează cu veselul lor politicianism dar ei sunt anume plătiţi ca diversiune şi anestezie.

Aceasta este situaţia dar care poate fi remediul ei? Operaţiunea de reconstruire trebuie începută cu o unealtă nouă, demobilizantă pentru adversari şi optimizantă pentru partizani. Şi această operaţiune de reconstruire a mai fost prezentă în istoria noastră modernă iar saltul a fost reuşit. S-a petrecut între 1860 şi 1914, preţ de două generaţii active. Astfel, într-o ţară care se baza de vraci şi doftoroaie apar deschizători de drumuri în medicina românească precum Victor Babeş, Ion Cantacuzino, Mina şi Nicolae Minovici, Fr.Rainer, George Severeanu etc. Într-o ţară având ca principal mijloc de transport carul cu boi apar constructorii şi proiectanţii de avioane precum Traian Vuia şi Aurel Vlaicu. Mai apoi Henri Coandă. O ţară care importa maşinile industriale cu tot cu mecanici, aşa cum a făcut familia Assan când şi-a adus vestita moară la 1860, apar ingineri de geniu precum Andrei Saligny. Într-o cultură a imobilismului apar mari exploratori precum Emil Racoviţă şi Grigore Antipa, marinari şi aviatori de geniu precum amiralii Vasile Urseanu şi Nicolae Păiş sau pilotul Bâzu Cantacuzino. „Pictorii, sculptorii, scriitorii, oamenii de ştiinţă şi inginerii români au dovedit, între 1860 şi 1914, că ei reprezintă adevărata valoare a unei naţiuni. (...)Burgheziei şi intelecutalităţii române li se datorează existenţa statului unitar, punerea bazelor industriei naţionale, contribuţiile României la cultura şi ştiinţa întregii lumi. Dar ele au fost prea slabe pentru a dezvolta un spirit civic, pentru a răspândi cultura şi civilizaţia în mase, pentru a înlocui moştenirea spirituală orientală cu o gândire modernă, de factură occidentală”(Călin Georgescu, România după criză. Reprofesionalizarea, 2010).

Imobilismul şi rezistenţa la schimbare şi inovare ucide profesionalismul. Acesta îşi păstrează şansa de salvare dacă restrânsa demografie de profesionişti se află plasată în zone decidente ale puterii economice şi politice. Perioadei comuniste, de eliminare şi epurare a valorilor profesionale înlocuite de „originile sănătoase” ideologic ale posesorilor de putere şi decizie, i-au urmat 25 de ani de degradare a factorului uman, cu viteze accelerate între anii 1990-1996. De atunci se constată o victorie a ruralului, o revanşă a spiritului arhaic tribal asupra civiliziaţiei bazate pe profesionalism, educaţie şi cultură. Astfel nu trebuie să mire asocierea clanurilor ţigăneşti cu autoritatea prezidenţială şi structurile mafiote asociate politicului. 

România anilor 1990-1996 a coborât la nivelul ocupaţiei sovietice dintre 1945-1957, din perspectiva nivelului foarte scăzut al coeziunii sociale. Putem spune cel mai deteriorat nivel din istoria noastră modernă. Între 1996-2000 a crescut constant rata şomajului, au fost distruse marile obiective economice prin faimoasele privatizări pe nimic, vânzări pe un dolar, a unor uriaşe obiective industriale, pe baza unor contracte încheiate în grabă şi în condiţii cel puţin dubioase. Au urmat mari falimente bancare precum Bancorex, Banca Agricolă, Dacia Felix, Credit Bank, Banca Internaţională a Religiilor sau Banca Turco-Română. Deteriorarea bazei industriale a determinat deprofesionalizarea vizibilă a populaţiei şi astfel ridiculizarea şcolii, prăbuşirea rezultatelor de absolvire la bacalaureat. A crescut vizibil procentul tinerilor, care susţin că nu au nevoie de şcoală, sau de perfecţionare pentru a se dezvolta.

Deprofesionalizarea este susţinută chiar şi de generaţii mai vârstnice, care au trăit moderat şi fără implicare şi care devin agresive atunci când acest confort al lenei şi al degradării le este ameninţat. Ceea ce este mai grav, autoritatea publică, în loc să susţină profesionalizarea, pe care pretinde că o reprezintă în ochii alegătorilor, de fapt susţin rapoartele si sesizãrile leneşilor şi decăzuţilor în dauna celor care îşi oferă efortul de a inova, de a schimba. Aceasta este o realitate socialã şi profesionalã din anii vechiului regim comunist: deştepţii disperã şi proştii prosperã!

La capătul opus se află o realitate pragmatică: faptul ca secolul 21 va fi marcat de cel ce ştie mai bine cum să profite din plin de ştiinţă, să anticipeze şi să-şi folosească un miminum de resurse pentru a obţine rezultate maxime.

Lângă România se dezvoltă un conflict militar iar urmarea va fi apropierea lui de graniţele noastre. România este însă vulnerabilă în interior prin complicitate politică la regionalizarea ţării prin dezvoltarea de enclave etnice şi prin deprofesionalizare accelerată urmată de dezinteres şi ignoranţă faţă de prognoză şi viitor.