Imperativul memorial

Cu riscul de a plictisi: recursul la memorie este garanţia unui viitor construit în cunoştinţă de cauză. Lirica progresului nu poate ţine loc de asumarea trecutului care ne condiţionează mai mult decât suntem dispuşi să acceptăm.

Zilele acestea, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) s-a angajat într-o dezbatere mai largă despre mecanismele aducerii aminte, despre ce înseamnă, ca european mai ales, să ai memoria trează, să înveţi din cele deja petrecute şi să te foloseşti de această cunoaştere în confruntarea cu provocările prezentului. Nu, nu este pierdere de vreme şi nici vorbărie goală. Este suficient să vedem agenda europeană a anului, avântul populismelor de tot felul, manipularea pe mai multe planuri.

În faţa avalanşei ştirilor false, a aplombului minciunii sfruntate, a succesului pe care îl înregistrează acele figuri publice gata să folosească memoria scurtă a alegătorilor, antagonizând părţi masive ale societăţii franceze sau olandeze, dar şi britanice şi germane, este limpede că suntem într-un impas de proporţii. Pentru a nu ştiu câta oară constatăm că lecţiile istoriei sunt printre primele pe care corpul social este dispus să le uite. De dragul unui viitor gata să repete tocmai ororile considerate depăşite.

În plus, la nivel european, se vede cu ochiul liber cât de diferite sunt percepţiile estice în raport cu cele vestice. Adică, altfel spus, cât de neunitară este sensibilitatea europenilor. De unde şi constatarea de bun simţ a lui Andrei Pleşu, formulată la o recentă dezbatere IICCMER, că Europa nu va fi cu adevărat unificată decât atunci când memoria celor două totalitarisme va fi prezentă în Est şi în Vest deopotrivă. Până atunci, ne amintim diferit şi ne mirăm că vedem viitorul la fel de diferit.

Iată de ce, în contextul schiţat, este vitală sublinierea imperativului memorial pe care îl au instituţii precum IICCMER. Am tot spus: munca celor care studiază trecutul recent nu este legată doar de ceea ce a fost, ci reprezintă în egală măsură un avertisment pentru ceea ce urmează. Fragilitatea libertăţii, uşurătatea cu care se striveşte demnitatea omului, precaritatea regulilor de la baza societăţii - toate sunt argumente pentru apelul neobosit la memorie. Şi o dovadă, în cele din urmă, de optimism pentru viitor.