Impostorii Revoluţiei faţă cu martirii comunismului

Anexăm în cadrul serialului nostru un articol pentru cei care se cred eroi fiindcă au strigat „Jos Ceauşescu!“ atunci când Ceauşescu era jos şi pentru nostalgicii comunismului. Aproape două luni, în cadrul serialului nostru, „Adevărul“ a portretizat zeci de revoluţionari din oraşele mai mari sau mai mici ale ţări. Odată cu Octav Bjoza, a sosit timpul şi pentru altceva.

Am găsit „cutezători" ai Revoluţiei cărora le e frică să vorbească la 21 de ani de la evenimente pentru că „ştiţi... poate că şi pereţii ăştia au urechi", impostori în toată regula care se încurcă în minciuni, calici care-şi recunosc meschinăria, dar se bucură prea mult la teancul de mii - indemnizaţia de revoluţionar. În urma lor ne-am întrebat care mai e reperul moral al luptei împotriva comunismului.

Citiţi şi:

„Oamenii e fiare, scapă cine moare!“

Iliescu, revoltat că Europa îl caută la Revoluţie

La Braşov, într-o clădire din Piaţa Sfatului, numărul 11, l-am găsit pe Octav Bjoza, preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România (AFDPR). Octav Bjoza (72 de ani) a stat patru ani în temniţele comuniste. A fost şi la Revoluţie, între primii oameni care au pătruns în sediul Securităţii din Braşov. Bjoza se recomandă însă „fost deţinut politic", deşi, în termeni pecuniari, pierde o indemnizaţie de revoluţionar care i-ar asigura o bătrâneţe liniştită.

Braşoveanul Emil Ivaşcu,  un revoluţionar controversat  Foto: stelian grăjdan

Între foştii deţinuţi politici şi revoluţionari nu există dialog, deşi cauza lor a fost comună. L-am întrebat pe Octav Bjoza de ce are „un dinte împotriva revoluţionarilor". „N-am un dinte, am chiar toată dantura. Nu vorbesc de cei care şi-au pierdut rudele sau au rămas invalizi, ci de impostorii şi de foştii securişti care dau lecţii de democraţie şi vor să spună adevărul despre Revoluţie. E păcat, că timpul trece, oamenii uită şi lichelele prind glas. Ştiţi cât e indemnizaţia medie de fost deţinut politic? 450 de lei. A revoluţionarilor - de 2.400 de lei. Ştiţi ce am pierdut noi? Tot! Tinereţe, sănătate, libertate, agoniseală. Ce au pierdut ei? Nimic". Un caz concret de revoluţionar controversat a fost prezentat în urmă cu câteva zile de „Adevărul": tot la Braşov, Emil Ivaşcu a tras după oameni nevinovaţi. Azi are „merite deosebite" şi este plătit de la buget.

Cifre, bani, calcule

În România mai trăiesc 3.500 de foşti deţinuţi din motive politice. Sunt în vârstă şi bolnavi, drept pentru care clasa politică nu poate miza prea mult pe ei în vederea viitoarelor alegeri. E greu să-i scoţi din case la mitinguri, e greu să-i manevrezi partinic, căci sunt oameni pe care suferinţele de acum o jumătate de secol i-au îndârjit. Într-un cuvânt, nu reprezintă o masă de manevră pentru politicieni. De aceea, nici beneficiile de care se bucură nu sunt precum cele ale revoluţionarilor, tagmă pe care, cu mici excepţii, Puterea şi Opoziţia şi-o împart după bunul plac.

Diferenţele dintre cei care au făcut puşcărie politică şi cei care se numesc revoluţionari se măsoară în indemnizaţii. Regimul taxelor şi impozitelor şi pensiile de urmaş sunt tot în favoarea revoluţionarilor. „Dumitru Moldovan, un ţăran din Lisa, care a luat cinci gloanţe în trup şi a făcut 12 ani de temniţă, ia 2.400 de lei pe lună, cât un om care a fost pe stradă la Revoluţie. Calculul e simplu: un an de puşcărie - 200 de lei pe lună. Respect revoluţionarii de la Timişoara, Bucureşti şi alte câteva oraşe. Dar cum să spui tu, Ion Iliescu, că eşti revoluţionar? Este o măgărie ordinară, o sfidare şi o jignire. După ce ai mâncat zeci de ani pâinea albă a partidului comunist, tu vii să-ţi ceri drepturile de revoluţionar?", strigă Bjoza.

Cazul Paraschiv

Unul dintre foştii ofiţeri de Securitate care au beneficiat de titlul de revoluţionar a fost braşoveanul Nicolae Paraschiv. Figurează într-o listă a revoluţionarilor, publicată în Monitorul Oficial, în 1999, cu numărul de  certificat 10.669. Sorin Boacă, tot din Braşov, ne-a arătat dosarul său obţinut de la CNSAS în care Paraschiv raporta, în august 1989, că „numitul Boacă Sorin are manifestări duşmănoase grave şi intenţii de evadare". Tot Paraschiv, spune Octav Bjoza, „era responsabil cu sănătatea, mai precis cu avorturile, avea birou la maternitate".

De numele lui Nicolae Paraschiv se leagă unul dintre cele mai misterioase cazuri ale Revoluţiei române: capturarea poştaşului Tudor Molan, caz prezentat pe larg de „Adevărul". Paraschiv nu a mai putut să-şi preschimbe certificatul de revoluţionar pentru că legea a suferit modificări în 2004, introducându-se controlul CNSAS pentru toţi cei care solicită acest titlu. Paraschiv a rămas însă într-o poziţie privilegiată, fiind în prezent secretarul general al Primăriei Braşov. Încasează un salariu mai mare decât primarul George Scripcaru şi mai primeşte şi o pensie de la Casa de Pensii a Serviciului Român de Informaţii.  În ciuda solicitărilor insistente, Paraschiv a refuzat orice dialog cu reporterii „Adevărul".

O poveste ca în „Cel mai iubit dintre pământeni"

Pentru cei care se cred eroi fiindcă au strigat „Jos Ceauşescu!" atunci când Ceauşescu era jos, pentru nostalgicii comunismului, pentru tinerii care cred că stângismul extremist e de bonton şi care petrec în cluburi numite „Dictator" sau „El grande comandante", am aşezat în pagina alăturată un articol de presă.

Octav Bjoza, tânăr    Foto: arhiva personală a lui Octav Bjoza

Octav Bjoza avea 19 ani în 1958, când a fost arestat, după o poveste care seamănă cu cea a lui Victor Petrini, personajul lui Marin Preda din romanul „Cel mai iubit dintre pământeni": interpretarea tendenţioasă a unei scrisori. După viforul comunismului, la începutul anilor '60, deţinuţii politici au fost amnistiaţi. Au ieşit străvezii şi albaştri ca fumul de pipă, iertând, cum spunea Radu Gyr într-o poezie, „tot ce ieri n-a ştiut să ne ierte pe noi".

După Revoluţie, când viaţa părea că se va aşeza pe făgaşul ei firesc, Octav Bjoza şi-a pierdut unicul fiu. A murit în braţele sale, obosit să se mai lupte cu bolile. Octav Bjoza nu a plâns atunci. Nu a mai plâns din 1961. E tată şi bunic pentru cei doi nepoţi ai săi, unul bolnav de autism. Azi ar putea să ţină discursuri motivaţionale pentru corporatiştii care vor să se regăsească pe ei înşişi. Dar nu ţine. Conduce Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici.

„Mi-au luat cei mai frumoşi ani"

În 1958, Octav Bjoza studia geografia la Universitatea din Iaşi. Nu făcea politică, dar îl enerva prostia şefilor bolşevici de la toate nivelurile. Terminase anul I când i-a trimis o scrisoare prietenului său din Braşov, Nicu Vlad. Avea nevoie de un atlas geografic amănunţit. Nicu i-a răspuns, iar la finalul scrisorii a aşternut o frază: „Dragă Octav, a sosit momentul să facem ceva pentru biata noastră ţărişoară". Bjoza a revenit cu o depeşă: „Dragă Nicule, am aici (n.r. - la Iaşi) prieteni mulţi şi buni pe care pot conta". În câteva săptămâni, şi Octav, şi Nicu, şi alţi 13 tineri au fost arestaţi. „Am explicat la proces că mă refeream la participarea României la o competiţie sportivă care urma să aibă loc la Viena, dar n-a ţinut", spune Bjoza. Cum? Şi de ce au fost arestaţi cei 15 tineri?

Trei beciuri

Braşoveanul Nicu Vlad iniţiase în 1957 un cerc literar. Dar cu timpul, au lăsat poezia şi au început să peroreze politic. În plus, cercul acestor poeţi minori avea şi un nume cu groaznice rezonanţe în epocă: Garda Tineretului Român. „Amintea de Garda de Fier, dar niciunul dintre noi nu era legionar", spune Bjoza. Pedeapsa lui a fost: 15 ani de muncă silnică pentru „atitudine duşmănoasă faţă de realizările regimului popular şi crimă de uneltire împotriva ordinii de stat". Era 10 octombrie 1958. Când CFR- istul Ioan Bjoza, tatăl lui Octav, a auzit sentinţa, a sărit ca un arc cu pumnii spre tavan, şi a spus aşa: „Crucea şi Dumnezeii mamii voastre de bandiţi! Să ne daţi copiii înapoi!".

Octav Bjoza a fost cândva student la Geografie, în Iaşi   Foto: bogdan crăciun

Securitatea l-a arestat şi pe Ioan Bjoza. După şase luni a fost eliberat. „A stat şase luni în arest la Codlea fără condamnare oficială, l-au bătut şi într-o dimineaţă i-au spus să plece acasă". Octav Bjoza a schimbat trei beciuri ale Securităţii. Primul a fost la Securitatea din Iaşi. Ca să ajungă acolo, Bjoza trebuia să coboare nişte scări. „Eram legat la ochi. Securiştii mi-au spus să fac pasul mare. De fapt, începeau scările. M-am prăvălit pe aceste scări în hohotele de râs ale unor inşi pe care nu-i puteam vedea".

După o lună şi jumătate a fost mutat la Bucureşti - Uranus. „Aici l-am cunoscut pe Gheorghe Enoiu, unul dintre marii criminali ai României. Nu mi-a dat decât un şut în fund. Voia să mă bată bine a doua zi dar în acea dimineaţă am fost mutat la Braşov".

Au urmat multe celule de detenţie, în şase închisori: Cod­lea, Gherla, Jilava, Văcăreşti, Galaţi, Brăila. Iar lista continuă cu lagărele de muncă: „Balta Brăilei, la Strâmba, Stoieneşti, Salcia şi, din Delta Dunării, Bacul 4 şi Grindu. La Salcia fusese un comandant care avea această plăcere de a pune deţinuţii unul lângă altul, pe burtă, în noroi. Punea rogojini pe spinările lor şi trecea peste ei călare pe un cal alb. Am fost şi la faimosul Bac 4, la recoltat stuf, iarna, cu picioarele în apă. Stuf pentru export, folosit la decoraţiuni! În Delta Dunării, de foame mâncam şerpi cruzi. Ronţăiam la ei toată ziua. Parcă mâncam un gât de găină. Îi găseam amorţiţi pe sub maldărele de stuf putrezit".

Zdrobirea idealurilor

Într-un sfârşit de iarnă, în Deltă, trei zile i-au scos la muncă fără o lingură de mâncare. „Îngheţase Dunărea şi nu aveau pe unde să ne aducă mâncare. După trei zile, au adus opt cai şi doi măgari, numai coaste şi piele. I-au tăiat şi i-au băgat la cazan. Am mâncat zeama aia de oase. Eram 535 de oameni. Munceam zi-lumină. Dormeam într-un bac. Şi când intram în bac, de pe grinzi cădea o ploaie de picături de la condens. Niciodată n-am reuşit să avem părul sau hainele uscate acolo". Chiar şi în condiţiile astea, nimeni n-a încercat să evadeze. „Nici dacă am fi prins un moment bun, n-am fi plecat fără ca ei să ne ceară scuze".  

Bjoza a stat două săptămâni într-o celulă de izolare la Penitenciarul Codlea, între Crăciunul lui 1958 şi Boboteaza lui 1959. „Am stat în picioare, fiindcă în noaptea de Anul Nou, locotenentul Sântion Ion a aruncat două găleţi cu apă la picioarele mele şi în gerul acela imediat s-a transformat în gheaţă. Dacă mă lungeam, îngheţam şi muream". 
Pe un perete al celulei de la Codlea, tânărul Bjoza a zgâriat cu unghia numele prietenei sale, Carmen. Şi-a păstrat obiceiul acesta pe la toate puşcăriile. „Am intrat în închisoare când ea avea 16 ani şi am ieşit la 23 iunie 1962, într-o noapte de vineri spre sâmbătă. Carmen împlinise deja 20 de ani. La şase luni după eliberare ne-am căsătorit şi suntem împreună şi astăzi". Între timp, Gheorghiu-Dej ordonase amnistierea deţinuţilor politici.

În 1964, Octav Bjoza a primit voie să-şi continue studiile universitare. „Am dat la Politehnica din Braşov. Pe atunci nu era nicio universitate în Braşov, iar la Iaşi nu mă puteam întoarce, căsătorit şi cu un copil. Am dat la Electromecanică. A fost o povară. Nu mi-au plăcut nici facultatea, nici meseria de inginer. E cumplit să-ţi zdrobeşti idealurile. Mi-au luat cei mai frumoşi ani: între 19 şi 23 de ani".

Primul om care nu va muri niciodată

Octav Bjoza a avut un singur fiu, Mircea, care a murit în urmă cu doi ani şi jumătate. "În braţele mele a murit. El a vrut să se facă ofiţer de Marină. A fost admis, dar după două săptămâni, când i-au văzut dosarul, cu părinte care a făcut puşcărie politică, m-au chemat să-l retrag. Din cauza asta s-a îmbolnăvit psihic, apoi a făcut diabet şi a murit la 42 de ani. Cum soţia fiului meu murise şi ea în 2002, au lăsat în urmă doi orfani, pentru care eu şi Carmen suntem părinţi şi apoi bunici. Fata are 23 de ani, este studentă. Băiatul este bolnav irecuperabil. Autism. Pleacă şi nu ştie să se mai întoarcă. Teribil".

Dar Octav Bjoza a cunoscut o singură dată deznădejdea. La 1 septembrie 1961. „În temniţă devenisem un robot. Nu mai simţeam niciun fel de durere. Spuneam de zeci de mii de ori: mie nu mi-e foame, mie nu mi-e frig, mie nu mi-e frică, pe mine nu mă doare. Mi-au scos măsele din gură fără să simt durerea. Mă prindeam bine de scaun şi mă concentram puternic la nişte dureri infinit mai mari decât extragerea unei măsele. Eu nu mai plâng. N-am mai plâns de la 1 septembrie 1961. În acea zi, Carmen a împlinit 20 de ani. Spre seară m-au chemat cei mai buni prieteni ai mei din lagărul de la Grindu. Îşi făcuseră mici provizii de hrană. Într-un bidon au pus apă câteva bucăţi de marmeladă şi au făcut un fel de vin, fiert la soare. Iar din pesmet şi marmeladă au făcut un mic tort. Cu migală au scris acolo «Lui Carmen, la 20 de ani, de la Octav». Atunci, instantaneu, au început să-mi curgă lacrimile. Şi am rupt-o la fugă, undeva în marginea lagărului. A fost ultima oară când am plâns. Se vor împlini curând 50 de ani de atunci. Mi-au murit mama, tata, nora, unicul fiu. Dar eu n-am mai plâns. Şi nu e bine".

Unde era Dumnezeu?

La Iov îţi fuge gândul când îl asculţi pe Octav Bjoza. La Iov, din Biblie, omul din ţara lui Uţ, pe care l-a încercat Dumnezeu până n-a mai putut şi care tot l-a iubit pe Dumnezeu, cu toate caznele pe care i le-a trimis. Dar unde era Dumnezeu în dimineaţa în care Bjoza a găsit în închisoare nouă camarazi morţi de frig, foame, extenuare sau cine mai ştie de ce or fi murit?  „Da, am fost credincios, dar să nu mă întrebaţi în cine şi în ce. Poate că e păcat să spun, dar spun: nu m-am rugat niciodată în detenţie. Am spus: «Nu-i un act de laşitate? Acum vă aduceţi aminte de El? Când vă era bine, de ce n-aţi făcut-o?». Îi judecam pe colegii mei prin mine. Nu era corect. Dar aşa gândeam eu la vremea aia a tinereţii când eram convins că voi fi primul pământean care nu va muri niciodată".

Dar, pe undeva, Bjoza crede că rugăciunile altora l-au ajutat să ajungă la vârsta de 72 de ani fără să fi cunoscut boala. Pe undeva, Mântuitorul e mai generos. "Unul dintre cei pe care i-am ajutat să facă norma de muncă la îndiguirea bălţii Brăilei a fost Romulus Ionescu, un bucureştean. La pontaj treceam la el din roabele cărate de mine, ca să primesc eu bătaia pentru nerealizarea planului, şi nu el, care era bolnav. Într-una din acele seri, Romică mi-a luat mâinile în mâinile lui şi a rostit: „Octav, dacă vreodată mai scap de aici, o să vin pe jos de la mine din Bucureşti până la tine la Braşov, iar pe drum mă voi opri la toate bisericile şi mă voi ruga pentru sănătatea ta".

La vreo doi ani după ce am fost eliberat, m-am pomenit cu Romică Ionescu la poarta casei mele: «Octav, am venit să-ţi spun că sunt plecat de trei săptămâni de acasă. Am mers pe jos de la Bucureşti şi m-am ţinut de promisiune: toate bisericile, Octav!». Poate că sănătatea mea se datorează şi rugăciunilor lui Romică. Sunt singurul fost deţinut politic sănătos. Poate o mai fi fost vreunul înainte, dar eu nu ştiu. Să mănânci cu lingura unui tuberculos care scuipa sânge în spută şi să nu ai nimic? Ăsta sunt eu, Octav Bjoza".

"Eu am umblat prin mii de dosare. Dacă pui căciula acum pe stradă pe zece oameni a căror vârstă este de peste 55 de ani, şase-şapte au fost colaboratori ai Securităţii. Unii chiar fără să ştie. Pe unii i-au şantajat. De aceea, separaţia trebuie să fie elastică."
Octav Bjoza
preşedintele AFDPR