Incendiul devastator din Grecia între „mâna criminală“, „shit happens“ şi „pedeapsa divină (pentru alţii)“

Văd trei scenarii care sunt rulate, iar şi iar, cu privire la dezastrul din Grecia. Acestea sunt: a) mână criminală / incompetenţa Guvernului; b) shit happens; c) pedeapsă divină (pentru alţii). Fiecare dintre cele trei puncte reflectă un weltaanschaung – un mod de a vedea lumea. Toate trei sunt bolnăvicioase; toate trei reprezintă simptome ale unor maladii ale spiritului contemporan.

Mâna criminală este ipoteza vehiculată de guvernul marxist al Greciei (Syriza lui Alexis Tsipras e numită până şi pe Wikipedia „radical left“). Focul, susţine Tsipras, ar fi fost pus de samsarii imobiliari, care vor să cumpere la preţuri de nimic terenurile pârjolite. În acelaşi timp, opoziţia acuză guvernul Tsipras de iresponsabilitate – nu au avut un plan de evacuare, a acordat autorizaţii de construcţii aiurea, nu a intervenit la timp, etc. Acuzaţiile zboară prin presă, scandalul e deja în toi – în timp ce mai bine de 100 de persoane dispărute nu au fost găsite încă. Cel dintâi reflex este acela de a arăta cu degetul, de a găsi vinovatul în tabăra adversă, în timp ce scoţi propria tabără curată ca lacrima. Voi numi viziunea despre lume din spatele acestei ipoteze viziune pragmatică sau utilitaristă, cu o tentă de teoria conspiraţiei.

Shit happens este ipoteza vehiculată de unii dintre liber-cugetătorii de pe Internet. Ei susţin că şi în acest caz, şi în altele, de fapt, în toate cazurile din toată istoria omenirii lucrurile se întâmplă fără nici un motiv. Universul este o maşinărie oarbă care vine de nicăieri şi se îndreaptă printr-un şir de procese aleatorii spre niciunde. Nu există evenimente „bune“ şi evenimente „rele“ – din avion şi privind pe termen lung, ce e „bun“ şi „rău“ pentru noi nu are nici o relevanţă. Nimic din ceea ce se întâmplă în vieţile noastre nu ne poate învăţa nimic; orice ni s-ar întâmpla, noi nu avem de ce să ne schimbăm viaţa. Voi numi viziunea despre lume din spatele acestei ipoteze viziune deterministă sau monistă, cu o tentă de nihilism.

Pedeapsa divină (pentru alţii) este ipoteza vehiculată de unele pagini în stil tabloid de pe Internet care ar „apăra ortodoxia“. Focul ar putea fi o formă de pedeapsă sau de urgie divină, ca urmare a faptului că grecii – o ţară cu o puternică tradiţie creştin-ortodoxă şi un puternic centru al vieţii monahale – au legalizat în 2015 parteneriatele civile ale persoanelor de acest sex. Pare să existe aici aproape o plăcere de a spune: voi sunteţi vinovaţii, păcătoşii, în timp ce noi suntem, nu-i aşa, virtuoşi: iată, nouă nu ni s-a întâmplat aşa ceva. Voi numi viziunea despre lume din spatele acestei ipoteze viziune fariseică, cu o tentă de zelotism (fariseii şi zeloţii erau, în vechime, grupări adverse).

Toate cele trei viziuni se întâlnesc într-un punct comun. Înainte de a vedea care este acest punct, o scurtă trimitere evanghelică. La Luca, 13:1-5 ucenicii şi Iisus sunt înştiinţaţi despre un masacru comis de Pilat în Galileea; apoi despre un turn care s-a prăbuşit în Siloam şi care a ucis 18 oameni. În ambele cazuri, Mântuitorul îi apostrofează dur pe ucenici: „Credeţi, oare, că aceşti galileieni au fost ei mai păcătoşi decât toţi galileienii, fiindcă au suferit aceasta? Nu! zic vouă; dar dacă nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel. Sau acei optsprezece inşi, peste care s-a surpat turnul în Siloam şi i-a ucis, gândiţi, oare, că ei au fost mai păcătoşi decât toţi oamenii care locuiau în Ierusalim? Nu! zic vouă; dar de nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel.“

Care este punctul comun? Punctul comun este ideea de pedagogie – sau de excludere a ei. Cele trei viziuni exclud orice formă de pedagogie. Orice s-ar întâmpla în vieţile noastre, acest lucru nu ne spune în fond nimic, nu ni se adresează nouă. Pragmatiştii vor căuta în masacrul lui Pilat sau în prăbuşirea turnului din Siloam doar cauzele imediate, umane, aparente: Pilat e un tiran; turnul nu era construit bine. Determiniştii vor refuza orice legătură dintre un eveniment şi o posibilă învăţătură morală: masacrul şi turnul sunt doar evenimente aleatorii; unii dintre ei vor nega chiar ideea de moralitate – din moment ce şirul de evenimente care a condus la apariţia ideilor morale este aleatoriu; şi aceste idei sunt aleatorii. Fariseii vor arăta mereu cu degetul spre ceilalţi, în timp ce se vor bate cu pumnul în piept: „Galileenii sunt nişte păcătoşi; cei din Siloam sunt nişte păcătoşi; Mulţumesc, Doamne, că eu nu sunt aşa“.

Ce le spune, în fond, Iisus oamenilor din vechime? Nu le spune: aceste evenimente n-ar putea avea o valoare pedagogică. Le spune, asemenea unui profesor exigent, totodată iubitor şi corect – pocăiţi-vă, pentru că şi voi sunteţi la fel (sau mai rău). Sunt două mari pietre de încercare aici – în fapt, două dintre cele mai mari pietre de încercare ale vremurilor noastre. Prima este aceea că Iisus este un profesor exigent, totodată iubitor şi corect. Mulţi dintre noi ne dorim profesori care să fie doar blânzi şi iubitori – nu ne dorim profesori exigenţi. Ne dorim, altfel spus, bunicuţi îngăduitori care să ne facă mereu pe plac, nu ne dorim părinţi drepţi, care să ne ajute să ieşim din copilărie. A doua piatră de încercare este chemarea la pocăinţă. Ce înseamnă a te pocăi? Nu înseamnă cum cred unii urechişti să mergi la „secte“ – şi să te faci „pocăit“ (eventual, fals pocăit, pocăit de ochii lumii). Înseamnă să accepţi că omul este o creatură care depinde de un Creator. Înseamnă să accepţi că omul nu este sursa luminii – este doar o oglindă care reflectă Lumina. Pentru ca această oglindă să reflecte Lumina Creatorului, ea trebuie curăţată. O oglindă neagră nu reflectă nimic – sau reflectă ceea ce putem numi, în sensul cel mai propriu, întuneric, adică absenţa luminii; o oglindă murdară reflectă o imagine strâmbă, deformată. Pocăinţa este exact acest inevitabil şi vital proces de curăţire interioară, fără de care omul rămâne într-unul dintre cele trei scenarii de mai sus.

Care sunt cele mai mari flageluri morale ale prezentului? Sursa, rădăcina răului e aceeaşi ca în trecut – refuzul omului de a accepta statutul său de creatură dependentă de un Creator; omul care se pune pe sine în centru, care se face pe sine măsură a lucrurilor şi crede că-şi poate înlocui Creatorul. Formele specifice contemporaneităţii sunt cele numite, de atâtea ori, de Ioan Paul al II-lea, de Benedict al XVI-lea şi de alţi mari gânditori ai contemporaneităţii: dictatura relativismului moral, care neagă fundamentarea moralităţii într-o bază obiectivă – fundamentarea ei în teologia morală creştină; şi cultura morţii, care valorizează principiul plăcerii şi pulsiunile tanatice ale omului mai presus decât dreptul fundamental la viaţă şi decât datoria de a apăra viaţa. Aducerea sexualităţii sub toate formele sale (inclusiv sub forme pervertite) în prim-planul scenei politice şi trimiterea religiei creştine în spaţiul privat este doar un simptom. Celor care arată cu degetul spre greci le amintesc că România este pe primul loc în Uniunea Europeană într-unul dintre cele mai negre clasamente: „topul“ anual al avorturilor.

Care este reacţia decentă? Reacţia decentă (şi cuminte teologic) poate fi una singură. Să medităm asupra versetelor de la Luca, 13:1-5. Esenţiale sunt conştientizarea iminenţei răului şi conectarea personală la ceea ce se întâmplă: „iată, securea stă la rădăcina pomilor“. Esenţială este responsabilitatea personală, conştientizarea, dorinţa de a te schimba printr-un efort care e, în primul rând, personal. Reacţia decentă presupune, în acelaşi timp, să ne rugăm pentru sufletele celor care au trecut la Domnul; pentru însănătoşirea celor răniţi; şi pentru salvarea celor dispăruţi în urma calamităţii din Grecia.

Pe aceeaşi temă:

Dar despre problemele morale ale prezentului când vorbim? – link aici
Despre moartea lui Alfie Evans – link aici
Esenţa Creştinismului – link aici
Două mari pietre de poticnire în viaţa Sf. Ilie Tesviteanul – link aici
Referendum pentru avortul „la cerere“ în Irlanda. De ce este atât de importantă abrogarea Amendamentului al Optulea – link aici
Trei lucruri cel puţin la fel de rele precum Ciuma Roşie. Şi o metodă de a le opri – link aici
Patru lucruri care s-au întâmplat în timp ce noi ne uitam la Campionatul Mondial şi la meciul (amical?) Trump-Putin (I) – link aici
Patru lucruri care s-au întâmplat în timp ce noi ne uitam la Campionatul Mondial şi la meciul (amical?) Trump-Putin (II) – link aici
„Corectitudinea politică (CP) este duşmanul libertăţii“ (Mario Vargas Llosa) vs. „Cei care critică CP sunt anti-occidentali“ (intelectuali dâmboviţeni) – link aici
Cinci linii de atac ale celor care se opun organizării Referendumului pentru Căsătorie – link aici