Incurabila boală a medicilor: invincibila Şpagă!

Şpaga la medicul român este firească pentru români şi pentru medic. Şpaga este ilegală, dar obligatorie. Şi trebuie să rămână ilegală. Indiferent de sărăcia medicului şi salariile lor, bunul simţ al medicului ar trebui să împiedice să primească ceva de la pacient în ciuda situaţiei lui socio-economice şi oricât de recunoscător ar fi. Recunoştinţa pacientului nu se contorizează în euro.

Am fost în weekend la un cabinet medical privat pentru o consultaţie. Deşi telefonasem pentru programare, am aşteptam vreo 35 de minute până să intru. Era coadă ca la spital. După vreo 6 minute consultaţia se încheiase. Din buzunar am scos banii ceruţi de medic şi am plecat. Evident fără niciun fel de chitanţă. M-a supărat gestul său (dar eram prea obosit să-i solicit explicaţii şi chitanţă), şi m-au uimit şi mai mult recomandările sale. Mi-a spus clar că e vorba de bisturiu şi mi-a sugerat două soluţii: „ Mergeţi la spitalul judeţean la dr X, spune-ţi că eu v-am trimis, aşteptaţi, asta e, dacă va fi coadă, luaţi un ziar sau veniţi şi a doua zi. Dar avantajul e că nu plătiţi nimic. Daţi şi dvs vreo câteva sute, aşa că v-a operat, de bun simţ”. Sau? „Sau mergeţi la spitalul privat, da e alt tratament, alte condiţii, mâncare bună, nu e murdărie şi scule vechi dar o să vă coste câteva sute de euro”. Şi medicul insista pe prima variantă. De parcă avea o înţelegere cu ceilalţi. Ca o reţea cu comisioanele aferente. Anomalia era că medicului i se părea perfect normal să dai câteva sute fratelui său, alt medic, care te operează.

În urmă cu câţiva ani am fost internat într-un spital dintr-un alt oraş pentru o intervenţie chirurgicală simplă. În cele trei zile de perioadă preoperatorie s-au perindat câţiva pacienţi prin salonul meu (unii bătrâni operaţi, alţii externaţi) şi de la fiecare am auzit versiuni despre uriaşele sume de euro pe care fiecare medic le solicita. Îmi venea să plec. Am rămas şi atunci indignat de firescul lucrurilor, de modul în care medicii, asistentele şi pacienţii înţeleg şpaga şi vorbesc lămurit, pe faţă şi fără jenă. Fie că e preoperatorie sau postoperatorie – chiar nu contează. Şpaga rămâne. Pe chirurg nu l-am întâlnit înainte, dar asistenta m-a avertizat că inclusiv anestezistului trebuie să-i dau o anumită sumă. Şi m-am trezit în acea zi, tremurând de frică, mergând desculţ spre sală şi urcându-mă pe masa de operaţie cu suma de bani strânsă puternic în mâna dreaptă, pe care anestezistul, apropiindu-se de mine şi întrebându-mă subtil de masa corporală, cu uşurinţă şi dexteritate, mi-a palmat-o. Nu e destul că eşti bolnav mai trebuie să fii şi umilit!

Internat fără bani într-un spital din Oxford

Desigur am fost internat şi într-un spital din Oxford. Tot vreo trei zile. Eram singur în salon, aveam un televizor şi un monitor cu internet. Puteam să lucrez pe calculator şi puteam să-mi aleg meniul la prânz. Infirmierul, negru la culoare, de prin Ghana Africii, cunoscându-mi diagnosticul şi aflând că sunt român mi-a propus să-mi aducă altă mâncare. Dar nu asta contează cel mai mult. Nu aspectul intern al salonului, ci oamenii. Medicul mă vizita zilnic, de câteva ori. Era extrem de politicos şi amabil. Îmi era jenă de cât timp petrecea pentru a-mi răspunde la zecile de întrebări. Iniţial nu l-am recunoscut, nu avea halat, nici stetoscop la gât şi nici aroganţa de medic şef de Bucureşti, cu slugi în urma lui. Se plimba singur şi avea doar o legitimaţie atârnată de un buzunar. Îmi amintesc că într-o zi nu a mai avut răbdare să vină asistenta şi s-a apucat el însuşi să-mi colecteze sânge. M-am externat, fără să plătesc vreo şpagă şi nicio ciocolată la asistentă. Nici nu aveam vreun ban la mine. 

Venisem într-o stare de urgenţă. Nici nu m-am gândit. Ce m-aş fi făcut dacă eram în România internat trei zile fără vreun ban? Am plecat cu tratamentul medicamentos integral primit într-o sacoşă destul de încăpătoare. Gratuit. Iar fişele de externare mi-au fost trimise acasă prin poştă. Personal, nu credeam că vor mai veni. Şi alte experienţe pot continua.

În România, „nu ai bani, nu ai voie să fii bolnav“

Şpaga la medicul român este firească pentru români şi pentru medic. Şpaga este ilegală, dar obligatorie. Şi trebuie să rămână ilegală. Nu ai bani, nu ai voie să fii bolnav. Indiferent de sărăcia medicului şi salariile lor, bunul simţ al medicului ar trebui să împiedice să primească ceva de la pacient în ciuda situaţiei lui socio-economice şi oricât de recunoşcător ar fi. Recunoştinţa pacientului nu se contorizează în euro. Şi nici salariile mici nu justifică şpaga şi nici minusurile sistemului medical.

Cele mai grave, antiumane şi dese cazuri sunt acelea în care medicii îţi impun un anume tarif şi pacienţii fie sunt ignoraţi zile la rând în saloane, fie sunt refuzaţi. Scenariul cu pacienţii trimişi de la un spital la altul, trataţi cu indiferenţă şi, în final, decedaţi pe holuri ne este înfăţişat deseori pe ecrane. Nu e ficţiune. Sunt aceiaşi medici români. E o lezare a demnităţii umane pentru că în acele momente omul devine pacient, deci inferior şi deci vulnerabil. În faţa bolii şi a suferinţei pacientul ar face orice ca să fie salvat, ar oferi orice sumă, se împrumută, vinde, face imposibilul pentru a-şi recăpăta sănătatea. Iar a profita tocmai atunci de vulnerabilitatea şi sensibilitatea pacientului în condiţii extreme reprezintă o crimă de ordin spiritual.

A nu da şpagă este ceva anormal

Şpaga în România se extinde şi la alte clase socio-profesionale. De la tipul care îţi spală maşina săptâmânal la femeia din colţ de la care-ţi cumperi ţigările şi aşteaptă bacşişul ca pe ceva legitim şi evident. Ceva ce i se cuvine. Dacă nu îi laşi, ai o problemă. Şpaga a intrat în mentalul colectiv de ani buni şi greu se va desfiinţa. E parte din fiinţarea noastră ca român. În Occident o casieriţă m-a strigat şi a fugit după mine să iau cei 5 cenţi pe care i-am lăsat la casă. Ce să fac cu mărunţişul. Dar ea nu dorea să-i accepte. Ajung în Bucureşti, într-o seară în Gara de Nord şi văd un taximetrist cum ameninţa un client pentru că nu i-a lăsat 5 lei în plus. Credeam că îl va lua la bătaie. 

În weekend taximetriştii din Lipscani nici nu pornesc maşina dacă nu le convine negocierea tarifelor de două sau trei ori mai mult. În România, a nu da şpagă este ceva anormal. Îmi amintesc de primul meu job la stat. Erau mai mulţi candidaţi şi în timp ce-mi depuneam dosarul pentru concurs am întrebat pe cei din birou dacă este cineva susţinut şi preferat şi dacă mai are sens să mă pregătesc pentru examen. Răspunsul a fost negativ şi drept consecinţă am fost admis. În mintea mea zvonurile erau legi. Nu poţi obţine un post la stat dacă nu dai ceva sau dacă nu cunoşti pe cineva. În alte cazuri, prietenii mi-au spus limpede cât au cotizat. Şi nu m-au minţit.

FOTO Mediafax

Primarul doctor spăgar

Ieri primarul Bucureştilor a fost arestat tot pentru şpagă. Tot un medic. Mulţi dintre comentatorii publici cunoşteau deja sistemul de şpagă de la primărie. Ei n-au fost uimiţi de arestarea primarului, ci atenţie: erau uimiţi că, deşi subalternii săi fuseseră anchetaţi, primarul încă continua să ia bani.

În opinia mea asistăm la un fenomen grav de criminalitatea economică-financiară. Nu e vorba de un simplu primar, chirurg, profesor universitar care lua şpagă. E vorba de un sistem bine gândit în primărie şi de sume uriaşe de sute de mii de euro sau milioane. Sistemele de trafic de influenţă şi luare de mită se întind asupra multor sectoare publice din România – fie că e vorba de banul public, primării, consilii judeţene, spitale, universităţi până la micile primării, micile achiziţii publice din satele şi comunele uitate de Dumnezeu. Şi acolo cineva trebuie să căştige o licitaţie şi mai mult decât altcineva. Cum spunea CTP „există o cultură a şpăgii, a performanţei în mită”. În opinia mea fenomenul şpăgii, deja bine instaurat în mentalul şi comportamentul românilor, cu greu şi cu eforturi multiple îndelungate, susţinute de organele statului, cu greu va fi diminuat.