Indulgenţe papale şi indulgenţe româneşti

După aproape 450 de ani, în urma deciziei luate în luna iulie de către Papa Francisc, Biserica Catolică reintroduce indulgenţele, adică “iertarea păcatelor”. Este adevărat că acum acestea nu mai pot fi cumpărate ca în trecut, ci ţin pasul cu tehnologia, fiind oferite celor care urmăresc mesajele Papei pe Twitter. La noi, indulgenţele au fost descoperite de vreo două decenii şi nu ţin de tehnologie, ci de bani, ca în Evul Mediu.

Proaspătul condamnat definitiv, fostul primar al Craiovei Antonie Solomon, a făcut printre altele o declaraţie demnă de atenţie: ”Nu sunt super-cinstit!”. Poate fără să vrea, a exprimat una din anormalităţile cauză ale crizei morale pe care o traversăm, şi anume că în mentalul colectiv s-a insinuat că adjectivul “cinstit”, pe lângă clasicul antonim “necinstit”, are şi un grad de comparaţie special, “super-cinstit”. Antonie Solomon nu este primul şi sigur, nici ultimul, într-o galerie selectă, de unde aleg la întâmplare nume ca Năstase, Becali, Anghel, Gutău, care şi-au schimbat odată cu evoluţia anchetei penale partitura de la “prezumţia de nevinovăţie” şi “dosar politic”, la “eroare judiciară” pe fondul “nevinovăţiei”. Dacă niciunul dintre ei nu a socotit ca măcar în ceasul al doisprezecelea al ispăşirii pedepsei să-şi recunoască vina şi astfel să beneficieze de clemenţa populară a “greşelii recunoscute pe jumătate iertată”, înseamnă că toţi visează la întoarcerea triumfală în viaţa publică, deoarece în conştiinţa lor se simt “cinstiţi”, dar nu “super-cinstiţi”.

Bau Baul Macovei

“Super-cinstitul” a devenit o specie rară, adică “asta e ceva care nu există”, vorba lui Moromete la vederea girafei. “Super-cinstitul” este un fel de de inchizitor, inflexibil şi inuman ca un robot, pe când “cinstitul” mai fură şi el, dar e tot timpul cu gândul la binele nostru, iar poporul apreciază că, vorba ceea, “a furat, dar a mai şi făcut ceva”. Cum poţi să nu-l idolatrizezi pe unul plecat din Cârna Doljului sau pe altul de la coada oii, când ies de Crăciun în poarta vilei sau palatului şi împart bani fără număr şi s-o iubeşti pe Monica Macovei, care în afară de a se lega langa de corupţie, nu ştie altceva. “Cinstitul” este uman, e de-al nostru, dintre noi şi pentru noi, cum ar putea fi altfel dacă, citând iar din Solomon, ”nu există o familie care să nu aibă un membru fără dosar penal".

Dizidenţa românească

Această labilitate a moralei publice îşi are multe explicaţii. Una dintre ele se regăseşte în trecutul recent, când înainte de 1989 a fura din fabrică o bucată de fier sau de pe ogor un sac de porumb, era un act de rezistenţă împotriva comunismului, uneori (rar) dictat din raţiuni de supravieţuire. Mulţi acuză că România nu a avut dizidenţi celebri precum Cehia sau Polonia, uitând că la noi dizidenţa a fost un fenomen de masă prin care s-a atentat la fibra “materială” şi nu ideologică a sistemului. Românul îl iartă uşor pe cel “care nu îi dă cu parul în cap”, iar atentatul la bunul public nu i s-a părut nici acum, nici în trecut, ceva grav, atâta timp cât proprietatea de stat este obştească, adică a nimănui, ori ce este condamnabil în a fura de la “nimeni”?

Primarul din inimile noastre

“Cinstiţii” sunt iubiţi. Te întrebi ce îi poate face pe unii să îi întâmpine cu urale printre lacrimi la ieşirea din arest, să arboreze pe clădirea primăriei declaraţii de dragoste sau să manifesteze pentru eliberarea lor din închisoare. În aceste cortegii nu sunt doar oameni cu educaţie precară, ci şi oameni cultivaţi, ca să nu îi mai pomenesc pe reprezentanţi ai Bisericii. Cum se împacă în conştiinţa acestora din urmă susţinerea pentru unii care au încălcat flagrant Porunca a VIII-a “Să nu furi!”, rămâne o altă întrebare cu un posibil răspuns în cele ce urmează.

Arhanghelul Becali

Negăsind o autoritate care să elibereze indulgenţe, “cinstiţii” noştri şi le-au cumpărat singuri plătind cu “emoţie” populară o mult dorită impunitate juridică. Au început să finanţeze construirea de biserici pentru care misterul este dacă, fiind făcute cu bani “furaţi”, în ciuda sfinţirii lor de către soboare de preoţi, ajunge mesajul Domnului nedistorsionat la credincioşii prezenţi? De ce au ales să construiască biserici şi nu şcoli, cred că vă pot răspunde simplu, poţi să fii pictat ca Arhanghelul Becali în biserica de la Maglavit (unde chiar tronează în frescă la stânga intrării) fără riscul care pândeşte pe un perete de şcoală de a te alege cu mustăţi desenate de elevi în pauza mare (sic!).

Fără număr

Împărţirea de teancuri de bani pentru scopuri caritabile în stilul “fără număr” de parcă ai lipi pe fruntea maneliştilor ca să-ţi cânte “Să moară duşmanii mei!”, mi se pare că mai degrabă înjoseşte decât ajută, încălcând condiţia unui act civilizat de sponsorizare care este discreţia. Această “cumpărare de indulgenţă” este prin ea însăşi o dare de mită, atâta vreme cât actul trebuie temeinic mediatizat la ore de vârf, ca să priceapă tot poporul dărnicia “cinstitului”, iar la o adică, să-i fie pavăză şi scut.

„Indulgenţele sunt înşelătorii pioase... În faţa dreptăţii lui Dumnezeu, indulgenţele nu sunt de nici un folos celor care le câştigă pentru îndepărtarea pedepsei din cauza păcatului lor real", scria Martin Luther. Dacă mă uit la Adrian Năstase care şi-a ispăşit pedeapsa îmi dau seama că nu a înţeles că indulgenţele nu ajută la nimic. Dar noi oare am înţeles?