Inspiraţie patriarhală

Anul 2017 este dedicat, alături de alte subiecte, celor care, ajunşi în temniţele comuniste din diferite motive, au sfârşit prin a depune mărturie despre credinţa lor în Hristos.

Decizia Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe din România, luată la iniţiativa inspirată a Patriarhului Daniel, reprezintă o noutate absolută. Practic, Biserica noastră majoritară este prima organizaţie non-guvernamentală de asemenea anvergură care îşi pune pe agendă în mod voluntar problematica mai generală, subînţeleasă, a statutului şi rolului său pe durata regimului totalitar comunist. Concret, se face un pas semnificativ de la preocuparea eminamente privată de până acum pentru memoria recentă la cea instituţională.

Legat de acuzaţiile aduse de-a lungul timpului, unele fondate, altele aproximative şi altele pur şi simplu calomnioase, la adresa Bisericii, să notăm schimbarea fundamentală de atitudine. Până cu nu foarte îndelungată vreme în urmă, diriguitorii eclesiali practicau o stilistică a dezminţirii care, în fapt, alimenta emoţional polemica prin tendinţa de a trece la contraatac. În plus, se practica şi se mai practică încă logica potrivit căreia orice atac la persoana unui slujitor este automat un atac la adresa întregii comunităţi de credinţă.

Punerea în discuţie a modului cum a traversat Biserica perioada comunistă este menită, sper, să pună capăt atât exagerărilor unor admiratori ai figurilor din rezistenţa spirituală, cât şi elanului detractorilor de meserie. La finalul acestui an ar trebui să fim mai bogaţi în ceea ce priveşte cunoaşterea istoriei, a surselor, a instrumentelor de analiză, a contextului, a tipologiilor biografice etc. Nu în sensul de a relativiza: toţi am fost victime şi complici deopotrivă, ci de a cultiva cu discernământ nuanţele până acum absente.

Marele câştig teologic al preocupării cu meandrele supravieţuirii în vremuri dictatoriale nu va fi reconfirmarea, pentru a câta oară?!, că omul este o fiinţă plasată sub semnul păcatului. Că regimul comunist a reuşit, ca oricare alt totalitarism vechi sau nou, să scoată ce este mai rău din noi. Nu, constatarea terapeutică va fi aceea că, în ciuda evidenţei răului, au existat oameni, mulţi dintre ei încă necunoscuţi, care au rezistat, au preferat carierei temniţa, trădării suferinţa, barbariei umanitatea transfigurată prin exemplul lui Hristos.