INTERVIU Radu Paraschivescu: „Văd prea multe meciuri şi n-am învăţat să cânt la chitară“

Sunt pur şi simplu privilegiat că îl cunosc pe Radu şi aproape că mă simt stingherit menţionându-l cu atâta familiaritate. N-am să bat monedă pe hazul său nebun, nici pe faptul că îi aduce sportului acea civilizaţie fără de care ar fi doar o banală întrecere, nici pe harul său de tălmăcitor. Voi zice numai că aduce savoare unui cartier  proletar în care trăim amândoi. Şi că e bonom ca-n definiţie şi modest cu asupra de măsură.

De ce te temi cel mai tare?

De ceea ce zboară (avioane) şi de ceea ce se târăşte (reptile). De primele tot mai puţin, de ultimele tot mai mult. A, şi mă mai tem de boală. Ştiu, n-o să primesc niciodată vreun premiu pentru curaj.

Care e prima ta amintire?

Sunt la Costineşti, într-o casă în care dă năvală soarele, şi mă trezeşte bunica mea din Constanţa, care-mi spune să nu mănânc prea multe dude. Şi promite, în schimbul cumpătării mele, o plăcintă dobrogeană încreţită.

Pe cine admiri cel mai mult şi de ce?

Îi admir pe cei care mai pot şi mai ştiu să admire. O afirmaţie riscantă, câtă vreme consider că fac parte dintre ei. Dar nu, nu mă autoadmir şi nu sunt amorezat de mine însumi. Spun doar că dacă înlături scamele invidiei de pe admiraţie, ai în proprietate unul dintre cele mai nobile şi înviorătoare sentimente.

Ce-ţi place la înfăţişarea ta?

Îmi place vorba aceea veche, după care bărbatul trebuie să fie puţintel mai frumos decât dracul. E un alibi indestructibil. Şi un alt fel de-a spune că nu prea are ce să-mi placă la mine. Mă rog, unii esteţi cu umor au observat că, dacă aş fi fost femeie, aş fi avut picioare frumoase. Îmi place să cred c-au zis-o fiindcă se temeau să nu treneze conversaţia.

Care e cel mai preţios lucru pe care îl deţii?

În planul pipăibilului neînsufleţit, un birou vechi de peste o sută de ani, din lemn de trandafir, la care lucrez de când eram elev. Mi s-a transmis din generaţie în generaţie. Altfel, viaţa însăşi, oricât de preţios ar suna.

Cine ar juca rolul tău într-un film?

Mi-ar fi plăcut Coluche, dar nu mai trăieşte. Hm, e greu de ales. Edward Norton. E voie?

Ce-ţi reproşezi cel mai des?

Că-mi rod unghiile, că mă împrăştii în mai multe direcţii decât s-ar cuveni, că văd prea multe meciuri şi că n-am învăţat să cânt la chitară.

Ce ai fi făcut la fel de bine profesional, dacă n-ai fi ales actuala carieră?

Presupun c-aş fi fost un profesor cumsecade. Mai bine zis, cum se cade. De altfel, am şi predat vreo patru ani şi ceva, prin anii optzeci. Şi mi-a plăcut. Sper că şi lor.

Cum ţi se spunea când erai mic(ă)?

Când eram mic şi blond, tata îmi zicea “Rădiţa” (deh, îşi dorise fată). Iar în liceu mi se spunea “Ureche”. Încă n-am stabilit dacă din cauză că le strecuram mingea printre picioare băieţilor la fotbal sau fiindcă urechea mea stângă era un pic mai pleoştită decât dreapta.

Care e cea mai mare realizare a ta?

Să ştii că mă ţine ceva la gât când încerc să mă uit înapoi, cu sau fără mânie, cu sau fără mândrie. Am un copil foarte reuşit, pe care, din vina mea, îl văd foarte rar şi pe care nu-l merit. Am nişte cărţi scrise şi traduse, de care cine ştie dacă o să-şi aducă aminte cineva peste două-trei decenii? (Mai degrabă n-o să-şi aducă.) Am alături un om care mă redeprinde cu incandescenţa iubirii, iar asta chiar contează. Iar dacă vrei şi realizări care-l au pe “nu” în faţă, nu am stat nicio zi în spital şi nu am avut nicio zi de concediu medical.

Care e cel mai frumos lucru care s-a spus despre tine vreodată?

Că sunt un motan care toarce inteligent, răstignit pe o rază de soare în Campo dei Fiori. A spus-o Sorin Stoica, săracul.

Cum ai dori să-şi amintească posteritatea de tine?

Numai de mine n-o să aibă timp posteritatea. Dar, mă rog, cred c-ar putea să conserve despre mine imaginea unui tip politicos, punctual, cu onoare şi umor şi Hai, şi cu un strop de talent. Îi cer cam mult, nu?

Material publicat şi pe blogul personal.