INTERVIU cu Simona Tache: „Rolul meu într-un film l-ar juca Andi Vasluianu!“

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Simona Tache
Simona Tache

E printre cele mai cunoscute umoriste din România, trăsătură evidentă, deşi s-a camuflat perfid în jurnalistă. Simona e o Tina Fey de la noi, ceea ce o apropie de vedeta de la Saturday Night Live nefiind doar faptul că amândouă au făcut scenarii pentru televizune, ci umorul.

Acesta nu e deloc feminin, iar masculin nici nu poate fi vorba, ci, pur şi simplu, umor. A, şi e studentă-boboc, să nu ziceţi că nu vă dau şi-o ştire.

De ce te temi cel mai tare?

De singurătate. Cel mai groaznic dintre coşmarurile pe care le trăiesc cu ochii deschişi e unul în care cei dragi ai mei au dispărut, iar eu umblu singură şi fără sens prin lume. Dacă aş avea de ales între moarte şi singurătate, aş alege-o fără ezitare pe prima. Îmi mai e teamă să nu ajung să mă prăjesc la cap şi să îmbătrânesc urât, cum, din păcate, văd că multora li se întâmplă, sub ochii noştri. Iar, la scara mai mică, a vieţii de zi cu zi, mi-e frică de ridicol. A, şi de cutremur.

Care e prima ta amintire?

Nu ştiu care e prima, dar o să-ţi zic una mai cinematografică, aşa. Mă văd, pe la vreo patru anişori, făcând pe Nadia la bara de covoare din faţa blocului, căzând în cap şi începând apoi să urlu, cu un ursuleţ galben de plastic în braţe, plin de sânge. Îi mai văd şi pe toţi copiii blocului, înşiraţi pe scară, până la etajul patru, la uşa alor mei, ca să-i anunţe că le-a căzut odorul în cap şi şi l-a spart. Ah, şi în timp ce ţi-o povesteam pe asta, mi-a mai ţâşnit una din străfundurile memoriei (altfel, destul de fragilă, maică): aveam vreo trei ani, eram în troleibuz cu taică-meu şi am strigat în gura mare „Aoleu, tăticule, să vezi ce ne ia mămica-n gheare, că am întârziat!“. Toată lumea s-a uitat la mine amuzată şi la taică-meu cu milă.

Pe cine admiri cel mai mult şi de ce?

Admir oamenii care, dacă ar fi lichizi, nu ar lua forma vasului în care ar fi puşi, ci şi-ar păstra-o pe-a lor. Metaforic vorbind, desigur, pentru că, din punct de vedere al fizicii, tocmai am spus o aberaţie! De ce? Pentru că ei sunt cei care duc lumea înainte.

Ce-ţi place la înfăţişarea ta?

Expresivitatea feţei. Ţin minte că m-a filmat odată cineva, într-o discuţie banală, obişnuită şi, când am văzut filmul, m-am crucit, pentru că eram toată o scălâmbăială, o înlănţuire de mutre, de grimase şi de expresii. Cu toate astea, după ce mi-am revenit din şocul de a fi văzut pe film ceva ce semăna cu o maimuţă, am hotărât că energia şi vioiciunea mi-au lăsat, totuşi, o impresie bună.

Care e cel mai preţios lucru pe care îl deţii?

Dacă mă întrebi de ceva dinăuntrul meu, o să-ţi răspund fără ezitare că umorul. Dacă mă întrebi de ceva din afara mea, o să-ţi numesc o persoană: pe Nic, soţul meu. Cu el, viaţa mea e perfectă.

Cine ar juca rolul tău într-un film?

Mi-e imposibil să răspund la întrebarea asta. Întâi că e un exerciţiu mult prea narcisiac pentru gustul meu, apoi pentru că, din reflex profesional, încerc să văd povestea care ar putea sta la baza acestui film. Şi n-o văd, pentru că ea nu există. S-ar putea face cel mult un film românesc, d-ăla lung, în care se mănâncă multă ciorbă şi nu se întâmplă nimic cu adevărat spectaculos. Caz în care e evident cine m-ar juca şi ştii şi tu foarte bine: Andi Vasluianu. Nu joacă el în toate?!

Ce-ţi reproşezi cel mai des?

Impulsivitatea. Faptul că sunt repezită şi că nu am răbdare. Ar trebui să mă vezi, de exemplu, când încerc să intru la metrou. De multe ori, cartela e la Nic şi, până să o bage el în aparat, eu tropăi, fornăi şi scot flăcări imaginare pe nări, în aşteptarea semnalului verde. Câteodată îmi iau singură nerăbdarea la mişto, izbindu-mă discret (doar pentru distracţia mea şi a lui Nic) de porţile de intrare. Sau prefăcându-mă că trag de ele ca o nebună.

Ce ai fi făcut la fel de bine profesional, dacă n-ai fi ales actuala carieră?

Cred că orice mi-aş fi ales aş fi făcut destul de corect, pentru că am structură de premiantă, dar nu în sensul în care să îmi doresc să fiu şefă şi să îmi adjudec toate coroniţele clasei. Detest să fiu şefă şi nici nu sunt tocilara care se ambiţionează tâmp să ia numai 10 pe linie, dar sunt în acelaşi timp genul care nu fuşăreşte, nu încalcă deadline-uri, nu zice „lasă că merge şi-aşa“ şi de care nu trebuie să tragi ca să-şi facă treaba. Iar, dacă n-am treabă, îmi găsesc eu una, nu-i nici o problemă. Cu alte cuvinte, sunt un om serios şi responsabil profesional. Cât despre ce altceva mi-ar mai fi plăcut să fac… uite, mi-ar fi plăcut ceva de care o să mă şi apuc. Sunt din nou studentă în anul I, iar, în câţiva ani, o să ies pe piaţă cu o nouă meserie.  Scrisul va deveni un hobby, cel puţin aşa mi-am propus…

Cum ţi se spunea când erai mică?

Nu cred că am avut o poreclă. Mădă, prescurtarea de la Mădălina (mă cheamă şi aşa), şi cam atât.

Care e cea mai mare realizare a ta?

Faptul că nu mai am cărţi de vizită şi CV. Ador să nu am cărţi de vizită şi să nu îmi ceară nimeni, niciodată, CV-ul.

Care e cel mai frumos lucru care s-a spus despre tine vreodată?

Acuma ar fi momentul ăla în care ar trebui să evoc o întâlnire cu o personalitate şi să citez câteva cuvinte frumoase pe care le-a spus despre mine, nu? Cam ca atunci când moare o persoană publică şi e recomandat să dăm buzna repede pe Facebook şi să relatăm o amintire din care să reiasă că ne-am tras de şireturi cu mortul. Aşa scrie la cărţile de branding, ştiu, doar că mie nu îmi plac cărţile de branding, prin urmare nu mi-am propus niciodată să ţin minte cele mai frumoase vorbe care s-au spus despre mine, iar, atunci când vine momentul să arăt că m-am cunoscut cu mortul, mă abţin.

Cum ai dori să-şi amintească posteritatea de tine?

Ia uite ce la fix pică întrebarea asta, după treaba cu mortul, nu? Fac parte dintre oamenii care nu trăiesc cu gândul la „a lăsa ceva în urmă“. Mi se pare puţin ridicolă strofocarea asta solemnă la care se supun mulţi dintre semenii noştri. Pe care cum îl cauţi, n-are timp să fie fericit acum, fiindcă vrea musai să lase ceva în urmă. E, uite că eu nu vreau. Vreau să trăiesc frumos, făcând lucruri care-mi plac şi cu cine mi-e drag prin preajmă, atât. Le las sarcina comunicării cu posteritatea celor cu mult mai talentaţi şi mai deştepţi decât mine. Îmi pare rău pentru toţi oamenii care-şi imaginează că, dacă au scris o carte, două, trei, o să stea lumea cu ele pe noptieră peste o sută de ani. N-o să stea. Poate Cărtărescu şi încă alţi câţiva să treacă proba timpului, dar, în rest, n-o să lase nimeni nimic în urmă, e doar iluzie şi supraevaluare.

Simona scrie la „Caţavencii“ şi pe blogul simonatache.ro.

Articol publicat şi pe blogul personal.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite