INTERVIU Victoria Stoiciu: „Adevăratul asistat social în România este Capitalul, nu bieţii beneficiari de ajutoare sociale”

Vasile Ernu în dialog cu Victoria Stoiciu despre noua iobăgie şi venitul minim garantat (VMG): „La noi lupta împotriva sărăciei s-a transformat în luptă împotriva săracilor“

Spun de ceva vreme: nimeni în Parlamentul României nu mai reprezintă interesul săracilor, cei peste 50% din cetăţenii acestei ţări. Ei sînt abandonaţi.

Luptăm nu cu sărăcia, cel mai crunt flagel şi cea mai mare problemă a acestei ţări, ci cu săracii. Lupta împotriva săracilor uneşte PSD&ALDE, cu PNL & UDMR şi cu USR&co. Poftim. Un pas important spre noua iobăgie.

Deputaţii au adoptat miercuri un proiect de lege prin care dreptul la VMG încetează în cazul refuzului unui loc de muncă oferit. Decizia a fost luată cu 274 de voturi „pentru“, 4 „împotrivă“ şi 2 abţineri, transmite Agerpres.

Am discutat zilele acestea cu Victoria Stoiciu, o bună cunoscătoare a acestui domeniu. Ea este coordonator de programe la Fundaţia Friedrich Ebert România. Este doctorand la Universitatea Babeş-Bolyai şi corespondent naţional Eurofound.

Înainte de a vorbi despre această lege, hai să vorbim puţin despre ce este „protecţia socială“, cine are dreptul la ea şi cum stăm la acest capitol? Cît se cheltuieşte în România pe acest domeniu?

Deşi se spune altceva, că suntem un stat social exacerbat, adevărul e că România cheltuie doar 15% din PIB, în medie, pe protecţia socială, faţă de media UE de 28%. Protecţia socială are două componente: asigurările sociale şi asistenţa socială. Schemele de asigurări sociale (Sozialversicherung în germană) funcţionează în baza principiului contributivităţii şi asigură cotizantul împotriva situaţiilor de risc (bătrâneţe, boală, şomaj). Asistenţa socială în schimb se adresează tuturor categoriilor considerate vulnerabile şi nu ţine seamă de contribuţie (Sozialhilfe).

În prima categorie intră pensiile, îndemnizaţiile de şomaj, asigurările de sănătate, indemnizaţiile pentru creşterea copilului etc., într-a doua – beneficiile de asistenţă socială (adică ajutoare în bani printre care şi venitul minim garantat) şi serviciile sociale. Legea cu pricina se referă la beneficiarii de ajutor social – cei numiţi, într-un limbaj denigrator, „asistaţi sociali“. România cheltuie doar 0,2% din PIB pentru combaterea excluziunii sociale (dintre care mare parte din cheltuieli sunt pentru plata ajutoarelor sociale), faţă de 0,8% media în UE-28. Ca procent din total cheltuieli bugetare, asta înseamnă 0,4%, faţă de 1,8% media europeană.

Cea mai cunoscută formă de ajutor social – dar şi cea mai blamată – este venitul minim garantat (VMG). Acesta reprezintă o sumă primită de persoanele foarte sărace, ale căror venituri se situează sub un anumit prag – pragul acesta e de 142 de lei pentru o persoană singură. Să spunem că o persoană are zero lei venituri proprii – ea va primi 142 de lei de la stat. Dacă o persoană are, să zicem, 50 de lei din venituri proprii pentru că i-a primit cadou sau i-a câştigat muncind, ea va primi 92 de lei sub formă de VMG – adică diferenţa de la 50 la 142 de lei, care e pragul stabilit prin lege. Aceste prag creşte la 255 de lei pentru o familie formată din 2 persoane şi ajunge la 527 de lei pentru 5 persoane, oferindu-se apoi 36,5 lei pentru fiecare persoană în plus. Vorbim de sume modice, aşadar, ca să nu zic de mizerie. În principiu, orice persoană care a ajuns la sapă de lemn are dreptul să solicite ajutor social, dar acesta se acordă doar după ce se face o anchetă socială care constată că într-adevăr ai ajuns la sapă de lemn. În plus, ajutorul se acordă doar în anumite condiţii – să fii înscris la registrul de evidenţă al şomajului, să cauţi un loc de muncă, să prestezi muncă în folosul comunităţii.

De unde crezi că vine această încărcătură negativă cu toată noua terminologie de „asistaţi sociali“ şi o adevărată ură împotriva săracilor?

La noi lupta împotriva sărăciei s-a transformat în luptă împotriva săracilor. În loc să încercăm să reducem sărăcia, se încearcă prin toate mijloacele anihilarea săracilor, pornind de la falsa idee că dacă înăsprim condiţiile de acordare a ajutoarelor sociale săracii or să dispară şi problema se va rezolva de la sine. Startul luptei a fost dat în era lui Traian Băsescu, atunci a fost inventat şi un nou vocabular, precum asistaţi sociali, nemuncă etc., iar scopul era de a găsi, sub presiunea austerităţii, un ţap ispăşitor.

Criza a trecut, austeritatea s-a încheiat, dar ura împotriva săracilor a rămas, laolaltă cu falsa idee că că sunt foarte mulţi asistaţi sociali în România. Ori, nu e deloc aşa – datele ne arată că în martie anul curent aveam 216.000 de beneficiari (gospodării şi persoane singure), adică aproape 500.000 de persoane în total. Dintre aceştia, doar 325.000 erau apte de muncă, restul fiind copiii, bătrâni, persoane bolnave. Şi atunci de ce ne împiedicăm de aceşti oameni, din moment ce nu sunt nici mulţi, nici nu cheltuim o avere cu ei?

Mizele luptei împotriva săracilor sunt în primul rând ideologice, fiind înrădăcinate în ideea neoliberală a statului ultra-minimal, care nu e dator să asigure nimănui nimic în materie de drepturi sociale. Apoi, o altă miză, atât ideologică, cât şi practică, este proletarizarea resursei umane, în sensul transformării acesteia cu orice preţ în forţă de muncă disponibilă – şi nu orice forţă de muncă, ci forţă de muncă ieftină. În momentul de faţă, România se confruntă în mod real cu un deficit de forţă de muncă – din cauza salariilor mici, necompetitive în raport cu cele din UE, angajatorii nu mai găsesc oameni. Şi atunci se încearcă aducerea forţată pe piaţa forţei de muncă, la preţuri cât mai mici, a rezervelor de resurse umane existente.

Există un mit cum că sărăcia este cauzată de nemuncă sau simplu spus lene. Care sînt cauzele principale ale sărăciei?

Cuvântul nemuncă nu există în vocabularul limbii române, e o nou vorbă inventată pentru a servi retorica orweliană a puterii îndreptată împotriva statului social. Da, e un mit foarte răspândit, acela că oamenii sunt săraci pentru că nu muncesc şi mai ales pentru că leneşi fiind, refuză să muncească. Aici sunt două observaţii de făcut – prima ar fi că România are cea mai mare rată din UE a persoanelor care muncesc şi se află în sărăcie (19% working poor), o dovadă clară că munca nu e unica soluţie împotriva sărăciei. A doua observaţie este aceea că de regulă acolo unde avem cei mai mulţi beneficiari de VMG, acolo avem şi cele mai puţine locuri de muncă şi, în general, cele mai puţine oportunităţi economice. De cele mai multe ori, oamenii nu muncesc pentru că nu au unde munci, nu pentru că sunt leneşi, cum se spune. De exemplu, în Bucureşti, unde sunt multe locuri de muncă, avem doar 200 de beneficiari de VMG. Lucrurile stau complet invers în judeţe sărace ca Vaslui, Teleorman, Mehedinţi, unde sunt foarte puţine locuri de muncă.

Mai există un alt mit folosit la greu de mainstream-ul mediatic, care cumva vine să legitimeze această nouă lege, cum că „asistaţii“ nu vor să muncească. Vedem reportaje întregi cum „patroni“ care caută de lucru, îi roagă pe „asistaţi“ să vină să muncească şi ei refuză. Care e cauza acestui „refuz“? A propos din cei care primesc VMG doar 0,7% au refuzat să se angajeze. Despre ce refuz vorbim?

Sigur, e foarte răspândită în media povestea cu angajatorul care vine în satul nu ştiu care şi nimeni nu acceptă să muncească. Ce nu ni se spune niciodată e ce salarii şi ce condiţii de muncă oferă acest angajator. Cât costă transportul şi hrana până la locul de muncă şi cu câţi bani rămâne potenţialul angajat la finele lunii. În grija cui lasă copiii mici, dacă e sau nu grădiniţă în sat şi ce costuri implică. E foarte uşor să strigi „Huoo, leneşul“, ignorând complexităţile situaţiei. Dar asta e propaganda, se bazează pe simplificare cruntă.

Mi se pare firesc să nu accepţi să munceşti pentru oricât şi oricum. Dreptul la muncă decentă e un drept câştigat cu mult sânge. În plus, rezistenţa în faţa angajatorilor este benefică pentru România şi pentru dezvoltarea ei, punând presiune pe angajatori să crească salariile la un nivel decent. Din punctul meu de vedere, aceşti oameni, care refuză să muncească ca nişte sclavi pentru un salariu de mizerie ne fac un serviciu nouă, tuturor celor care ne câştigăm existenţa muncind!

Recent aţi prezentat nişte date despre evoluţia raportului dintre venitul minim garantat şi salariul minim. Ce ne spune această evoluţie?

Foarte pe scurt, ne spune că beneficiarii de ajutor social o duc din ce în ce mai prost şi sumele pe care le primesc sunt tot mai mici.

În anul 1995, când a fost introdus prima dată prin lege ajutorul social, pragul acestuia era de 81.000 Lei vechi pentru o familie de 2 persoane, iar salariul minim brut – 75.000 lei vechi. Ajutorul social reprezenta, aşadar, 108% din salariul minim brut pe ţară! În anul 2001, când legea ajutorului social a fost modificată, venitul minim garantat pentru o gospodărie de două persoane era de 1.134.000 lei vechi, iar salariul minim brut era de 1.000.000 lei vechi, raportul dintre VMG şi salariul minim fiind de 113%. În anul 2018, acest raport a scăzut la doar 13%, actualmente valoarea venitului minim garantat pentru două persoane fiind de 255 Ron, iar valoarea salariului minim brut – 1900 RON.

O evoluţie similară a înregistrat-o înregistrează raportul salariu mediu net/ajutor social (venit minim garantat). În anul 1995, ajutorul social pentru două persoane reprezenta 35% din salariul mediu net; în anul 2001- 36%, iar în 2018 a ajuns la 10%. Asta înseamnă că ajutorul social nu ţine pas cu creşterile salariale, cu creşterea economică, cu inflaţia. E o sumă din ce în ce mai ridicolă.

Bun. Acum să revenim la acestă lege: care este conţinutul acestei legi? Care este miza ei?

Miza legii este foarte clară – să îi împingă cu orice preţ pe beneficiarii de ajutor social pe piaţa muncii şi să îi transforme în forţă de muncă ieftină, flexibilă şi captivă. Sunt mai multe modificări, dar 2 sunt cele mai grave. Prima e aceea că dreptul la ajutor social încetează dacă beneficiarul de ajutor social refuză un singur loc de muncă. Unul singur! Până la această lege, putea refuza trei locuri de muncă. De acum înainte, nu contează dacă îţi convine salariul, distanţa, programul de muncă – accepţi sau crapi. A doua prevedere, şi mai gravă după mine, este obligaţia ca beneficiarii de ajutor social să presteze muncă zilieră.

Concret, lucrurile se vor desfăşura, conform legii, în felul următor – va veni firma prietenului primarului, va veni vecinul înstărit al primarului, vărul, angajatorul din localitatea vecină şi îi vor spune primarului „Avem nevoie de oameni care să sape, oameni la ridicat saci, oameni la săpat şanţuri“. Primarul va scoate lista cu beneficiarii de ajutor social apţi de muncă, îi va chema şi le va zice „Mergeţi să munciţi cu ziua sau vă tai ajutorul, aşa zice legea“. Dacă până acum se ofereau 50-100 de lei pe ziua de muncă, după intrarea în vigoare a legii, anticipez că tarifele vor scădea dramatic, pentru că oamenii nu vor avea nici o putere de negociere. Legea spune că ei pot negocia liber plata, dar cum să negociezi când nu ai de ales şi nu poţi refuza? Nu îţi convin cei 20 de lei? Nici o problemă, pleacă acasă, dar primarul îţi va tăia ajutorul.

Ce efecte poate produce o astfel de lege?

Pe lângă faptul că va transforma câteva sute de mii de oameni, beneficiari de ajutor social, în şerbi, în iobagi, efectul va fi şi acela că va trage în jos salariile. Vom rămâne în continuare o ţară europeană cu salarii africane, un fel de Bangladesh al Europei.

Apoi, mai anticipez un efect foarte pervers al acestei legi, despre care nu am văzut să fi vorbit nimeni. Legea spune foarte clar – pragul de venit pentru VMG pentru o persoană singură e 142 de lei. Dacă tu reuşeşti din alte surse să câştigi 145 – cu 3 lei mai mult – atunci nu te mai califici pentru VMG. Să ne imaginăm că nea Ion primeşte VMG , iar primarul îl trimite să muncească cu ziua la un sătean. Şi nea Ion câştigă astfel într-o săptămână, să presupunem, 200 de lei. Automat, înseamnă că el nu se mai califică pentru a primi venit minim! Cu alte cuvinte, şi dacă acceptă, şi dacă nu acceptă să facă muncă zilieră, nea Ion tot sfârşeşte fără ajutor social la finalul zilei. Păi, 200 de lei e mai bine decât 142 veţi spune. Aşa e. Doar că nu există nici o garanţie că nea Ion va câştiga mereu 200 de lei, pentru că muncile ziliere sunt sezoniere. În plus, munca zilieră nu îţi oferă şi asigurare de sănătate. Când pierde dreptul la VMG, nea Ion pierde şi dreptul la asigurarea de sănătate inclusă în acesta. Sigur, şi-o poate plăti – costă 190 de lei pe lună. Aşa câ în cel din urmă, nea Ion mai rămâne cu 10 lei pentru mîncare şi trai din cei 200 câştigaţi prin muncă.

De ce crezi că o astfel de lege a fost votată unanim de toate partidele (cu excepţia a 4 deputaţi)? Cine mai reprezintă în Parlament astăzi interesele săracilor, a celor peste 50% a populaţiei acestei ţări?

Nu există diferenţe între partide când vine vorba de cruciada împotriva săracilor. Toate partidele, fără nici o diferenţă, sunt aservite Capitalului şi angajatorilor. Iar dacă Capitalul are nevoie de forţă de muncă ieftină, statul se execută şi ia măsuri – adoptă, iată, această lege, adoptă totodată legea internship-ului, care va permite angajatorilor să folosească forţă de muncă plătită cu 50% din salariul minim, anunţă că va subvenţiona cu câte 500 de euro pe lună angajatorii care vor angaja şomeri sau asistaţi sociali. Adevăratul asistat social în România este capitalul, nu bieţii beneficiari de ajutoare sociale. Nici un partid nu îi reprezintă azi pe cei 40% români care trăiesc în sărăcie. De altfel, studiile ne arată că oamenii săraci votează din ce în ce mai puţin, cu fiecare ciclu electoral numărul oamenilor săraci care ies la vot scade. Asta ne demonstrează încă o dată că inteligenţa politică nu e apanajul celor cu doctorate sau studii superioare.

Apărut pe Baricada