Ipocrizia bunăvoinţei

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

M-am trezit cu două dimineţi în urmă că locuiesc în cel mai primitor şi iubitor oraş al Europei. Şi eu habar n-aveam deşi m-am născut şi am crescut în el. A zis Uniunea Europeană pe care ştiu că o cred mai toţi românii. Sigur n-au confundat iar numele şi locurile?

Aş fi fost tentată să public acest text la categoria ”Ştiri ciudate”, însă parcă ar fi fost prea de tot ca bunăvoinţa, fie ea şi ipocrită să fie trecută la ciudăţenie, în condiţiile în care ea pare să fi devenit normă de viaţă în lumea în care trăim. Şi spun intenţionat că e vorba de lumea în care trăim, pentru că am întâlnit această cucoană cu pretenţii de divă pe toate aleile Europei, pe unde îşi schimba doar culorile stridente ale apariţiei ei, cu nuanţe mai pastelate. 

Clujul, capitala europeană a bunăvoinţei

M-am decuplat de la motoarele super-turate şi încinse ale fluxurilor de ştiri. Nu mai vreau să ţin ritmul cu ele. Aşa că mă specializez în cititul ştirilor printre rânduri, sau a titlurilor pe sărite. Şi uite-aşa am aflat că Clujul, brusc ar fi devenit cel mai primitor oraş din Europa, cel mai iubitor de străini. Şi-am tresărit. Parcă n-am prea găsit această ospitalitate manifestându-se cu braţele deschise cum ţine morţiş a spune sondajul TNS Political&Social comandat de UE. 

Te-ai aştepta ca într-un asemenea oraş bunăvoinţa oamenilor faţă de semenii lor să aibă alte cote decât cele pe care locuitorii Clujului le-au demonstrat în urmă cu doar 10 zile, când un bătrân bolnav, căzut pe caldarâm în plin centrul oraşului a fost ”trecut cu vederea” de toţi clujenii care se aflau în preajmă. S-a aplecat să-l ridice şi să-l ajute un bănăţean naturalizat  la Cluj.  Într-un oraş atât de plin de bunăvoinţă şi omenie te-ai aştepta să nu citeşti ştiri şi să nu-ţi ajungă la urechi veşti despre dramele pe care le trăiesc studenţii medicinişti şi mai apoi rezidenţii, drame generate de oamenii din jurul lor care s-au agăţat de putere.  Într-un oraş al ospitalităţii n-ar trebui să auzi despre disperarea celor naturalizaţi aici, despre cum ”în faţă ţi se zâmbeşte, pe la spate eşti fript” pentru simplul motiv că nu eşti ardelean, clujean, că n-ai reflexele locului şi nici năravurile lui. Dar toate astea se întâmplă.

Ce înseamnnă ”atitudine pozitivă faţă de străin” în condiţiile în care faţă de un om, indiferent dacă e străin sau nu, căzut, faţă elevul ori studentul tău, aceste lucruri nu se confirmă?

Aceste rezultate se leagă însă perfect de rezultatele unui alt sondaj, rezultate date publicităţii în urmă cu aproximativ două luni în care se verifica cum percep clujenii cultura, cât o frecventează şi unde anume o caută. Din acest sondaj a reieşit sec: clujenii cred că marele simbol cultural al oraşului e o clădire, mai precis Teatrul Naţional şi nu vreo ilustrissimă personalitate pe care memoria locală să o fi păstrat ca reprezentantă a oraşului şi a naţiei prin lume, deşi slavă Domnului acele personalităţi există. Clujenii susţin că sunt oameni culţi şi citiţi spun ei în sondaj, dar majoritatea covârşitoare nu citeşte nici măcar o carte pe an, nu frecventează teatrele şi - culmea! - nu frecventează cu prea mult spor nici sălile de cinematograf când acestea se umplu până la refuz la TIFF, reiese din acelaşi sondaj, cu câteva paragrafe mai jos, la întrebările de verificare. Clujenii susţineau şi că locul potrivit pentru manifestări artistice este centrul oraşului, dar marea majoritate nu-şi aminteşte când a trecut prin acele zone din centru, pentru că aceeaşi majoritate este consumatoare de aer condiţionat de mall. 

Şi când mă abat prin centrul oraşului, mă cuprinde tristeţea. Adeseori e un loc golit. Centrul  oraşului copilăriei mele, cu plimbările pe Corso şi oamenii care ieşeau după prânz, eleganţi la o promenadă, care se salutau între ei cu elegante înclinări de creştet, acel oraş eu nu-l mai regăsesc. S-a pierdut undeva între comunism, funariadă şi capitalism cu năravuri de manea. O fi şi ospitalitatea asta tot curiozitatea manelistului cu ifose de nobleţe?

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite