Işlicul, piesă a imaginarului naţional

Işlicul, în forma lui globulară, este tipic românesc. Nu mă refer la cuvânt, ci la acea căciulă, ca un balon, de dimensiuni impresionante. Deseori am auzit vorbindu-se despre originile turceşti ale işlicului, deşi  trebuie spus că acest cuvânt desemna, atât în Balcani, cât şi la poloni sau în Rusia, o serie de căciuli, de forme diferite, e adevărat, toate impunătoare, unele importate de la turci.

Bineînţeles moda turcească a adus multe prin Valahia, cum ar fi fesurile mici, unele împodobite cu ciucuri, ori înfăşurate în eşarfe spumoase, numite sarice, care dădeau strălucire chiar şi celui mai pricăjit fes. Un timp au fost la modă cealmalele, nişte şaluri exagerat de lungi, care se înfăşurau cu neglijenţă în jurul capului. Foarte rar s-au purtat turbane.

 Însă toate acestea n-au legătură cu işlicul în formă de glob, perfect rotunjit, pe care îl ştim, de pildă,  din binecunoscutul portret al lui Costache Conachi (1777-1849).

Acest poet, care într-o perioadă a fost şi şeful poliţiei din Iaşi (agă), îndrăgostit de Zulnia, pentru care a scris poezii, avea un astfel de işlic, lustruit bine, ca un glob de metal plumburiu, aşa după cum îl vedeţi în portretul postat mai sus. Adeseori mi l-am imaginat coborând din trăsură, ca o tijă de mac, terminată cu măciulie,  un domn subţirel, aiurit, care-şi ţinea văicărelile sub căciulă.

Işlicul de forma asta s-a purtat la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi în secolul al XIX-lea, intens în prima lui jumătate, dar şi după aceea. A exprimat o modă, am putea zice, ba chiar o mentalitate. Această căciulă balonată era creată de un artist, numit işlicar. Şi să nu credeţi că exagerez: căciula asta a fost un obiect artistic, care cerea timp şi ceva erudiţie.

În atelierul unui işlicar existau suporturi din lemn (calapoade), rotunjite, de diferite mărimi. Pe ele uneori se plămădea cartonul, ca să ia acea formă, dar se cumpărau şi globuri de carton din Imperiu, unde erau folosite pentru confecţionarea turbanelor şi a altor căciuli. Însă la Istanbul le îmbrăcau cel mai adesea în mătase pliată, iar baloanele respective erau modeste, şi destul de diferite de işlicul valah.  Mă refer la cel globular, iar nu la cel cilindric, destul de banal, înrudit cu alte căciuli similare, de prin vecini.

La noi, acel glob de carton putea să aibă o circumferinţă de 1.80 m. Există şi-o relatare despre doi boieri, care, fiind nevoiţi să călătorească în acelaşi cupeu, au stat într-o poziţie incomodă, din cauza işlicelor foarte mari.

Evident, iniţial, mărimea indica rangul, dar cu timpul işlicele au devenit forme ale unei situaţii exclusiv psihologice.

Social, işlicarul a ocupat un loc important, exact ca şi pălărierul mai târziu. Respectiv, făcea doar işlice, nu trebuie confundat cu ceaprazarul sau cu un simplu cojocar.  În atelierul său, cum spuneam, confecţiona şi suportul de carton, din hârtie frământată şi uscată pe calapod, ca apoi acestă calotă să fie tăiată într-o parte, cusută, strâmtată la bază, după fruntea clientului. Pe acest carton, erau după aceea lipite cu multă artă fâşii înguste de piele. Cele mai scumpe işlice erau de astrahan, dar materialele variau, de la pielea tăbăcită şi subţiată, la postav sau mătase. În creştet putea să aibă uneori ciucure sau o pernă de mătase, de care era apucat. Evident, căptuşeala era şi ea după buzunar, fie din mătase scumpă, fie din pânzeturi mai de mâna a doua.

După confecţionare, clientul îşi ducea işlicul la vopsit. Işlicarul nu făcea această muncă. În listele de cheltuieli, publicate de V.A. Urechia, găsim aceste două operaţii notate separat şi plătite diferit. Exista un boiangiu de işlice, deloc ieftin, care ştia cum să vopsească, mai ales ştia cum să dea acel luciu pe piele, încât multe dintre işlice căpătau aparenţă metalică.

Işlicul era o căciulă uşoară şi desigur pompoasă. Este interesant că a sedus boierimea, care a acceptat-o, păstrând-o aproape două secole, ca apanaj al rangului, ca pe un fel de emblemă. Brâncoveanu avea o căciulă rotundă, din blană, un palid precursor al işlicului. După aceea fanarioţii au adus işlicele cilindrice, cu un colţ în mijlocul frunţii. Cândva, în plin avânt al lumii fanariote a apărut şi acest glob cenuşiu. Este aproape bizar că succesul işlicului s-a prelungit şi în rândurile celorlalte clase sociale. Mai întâi l-au luat negustorii, apoi precupeţii mărunţi, iar, în cele din urmă, lăutarii.

Işlicul a fost o podoabă, dar şi un mod de a-ţi creşte preţuirea de sine, într-o perioadă în care, în multe părţi ale lumii, oamenii au simţit nevoia să-şi extindă cunoştinţele, să dea importanţă capului, într-un mod simbolic. Ne aflăm în iluminism, în vremea perucilor exagerat de înalte, dar şi a apariţiei jobenului, şi el - expresie a aceleaşi dorinţe, de-a arăta mai înalt, de a-ţi pune căpăţâna în evidenţă. Secolul al 18-a a fost unul al impetuozităţii, marcat de elanuri, de exagerări numeroase. El a pregătit revoluţiile din secolul următor. A fost timpul baloanelor zburătoare, al jucăriile mecanice. S-au făcut primele experimente de generare a curentului electric. Iar la noi, a fost inventat işlicul globular, cu tentă metalică, o podoabă expresivă, bombastică, exagerat de mare.

Creaţie valahă, decisă de un context general, extravagantul işlic a venit poate ca replică la turbanele globulare, poate ca accident.  Poate că a fost lansat de o persoană carismatică, un influencer, un creator de trend, cineva care ar fi putut întemeia un curent cultural, o revistă, un partid, dar care a preferat să apară prin oraş cu un işlic globular, pe care aveau să-l admire o grămadă de oameni.

Cert este că printre celelalte tipuri de işlic (cilindric, nivelat în creştet) cel globular mi se pare o capodoperă. Îţi dai seama de asta, imediat ce dai cu ochii de familia Manu, cei care, în opinia mea dau cu adevărat măsura acestei piese vestimentare. Este vorba despre  marele vornic Mihail George Manu, ctitorul bisericii din Leordeni,  care-şi arată familia încununată cu globuri strălucitoare. Privindu-i, într-o fotografie (postată de revista Arta în România), este imposibil să nu admiri acestă căciulă, care după mine ar trebui să fie inclusă în patrimoniul naţional al imaginarului.