„Istoria este scrisă de cei ce nu renunţă“

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
regele mihai

Este dificil, dacă nu chiar imposibil, să convingi pe cineva care nu a avut niciodată curiozitatea să caute, nu neapărat să citească, informaţii despre ceea ce a însemnat cu adevărat viaţa unui om care şi-a înţeles misiunea, şi-a asumat-o şi nu a fost de acord niciodată să-şi plece fruntea la pământ.

Este peste puterea de înţelegere a unui om care a crescut şi s-a format într-o perioadă în care minciuna umplea până la refuz manualele să citească măcar printre rânduri adevărul. Oameni care nu pot vedea mai departe de lungul nasului nu pot înţelege circumstanţele unor fapte şi întâmplări de acum 70 de ani (sau 100 de ani, că tot sărbătorim Centenarul Marii Uniri), darmite să-şi dorească să fie treziţi la realitate.

Am crescut în comunism, cunoscând varianta pe care cartea de istorie o oferea, dar am avut norocul ca în familia mea, în şoaptă, să aflu câte ceva despre ceea ce însemna Familia Regală a României. A venit apoi momentul 1989 şi încet, încet, ca atunci când te trezeşti după un somn lung şi adânc, ceea ce a fost ascuns cu atâta grijă a început să iasă la iveală. Viaţa m-a adus în postura de a lucra la Muzeul Naţional Cotroceni şi am avut astfel şansa de a învăţa, de a descoperi, de a pune degetul pe rănile istoriei. Am respirat acelaşi aer pe care Regele Carol I, Regina Maria, dar şi Regele Mihai I îl respiraseră. De fapt, în liniştea serilor de iarnă pe care le-am trăit acolo, prezenţa Reginei Maria mi se părea reală, aproape palpabilă. Ţin minte, de asemenea, că biroul pe care Majestatea Sa Regele Mihai I a fost forţat să-şi semneze abdicarea se afla în faţa mea şi atunci când l-am atins am avut un sentiment de durere, mai profund decât orice altceva încercasem până atunci.

Blândeţe şi răbdare

Şi pentru că toate aceste întrebări aveau nevoie de răspunsuri, am primit o altă şansă, neaşteptată. Ca jurnalist acreditat de Casa Regală în 2005, prin intermediul unuia dintre cei mai profesionişti PR pe care i-am cunoscut vreodată, respectiv Alexandra Cojan Arnăutu, mi-a fost acceptată solicitarea unei întrevederi particulare de 20 de minute cu Majestatea Sa Regele Mihai I al României, în aceeaşi reşedinţă folosită de suveran chiar la momentul abdicării, la 30 decembrie 1947, din cauză că Palatul Regal nu fusese refăcut după bombardamentele din august 1944, Palatul Elisabeta. După o reverenţă exersată ore bune, am dat mâna cu Majestatea Sa Regele Mihai I şi, recunosc, am simţit că stau faţă în faţă cu istoria însăşi. „Istoria este scrisă de cei ce nu renunţă“. Aceste cuvinte îmi sună şi acum în minte, precum un refren cunoscut. Cât de adevărat... Niciodată nu am fost mai mândră şi mai fericită ca în acel moment. Contrar a ceea ce sistemul comunist încercase să inoculeze unui popor întreg, omul din faţa mea emana blândeţe şi răbdare, un fel de astâmpăr ancestral care-i conferea o strălucire specială numită seninătate.

Omul modest din faţa mea avea o eleganţă şi un rafinament pe care numai un spirit care-şi acceptase misiunea le putea avea. Câţi dintre noi ajung la o asemenea împăcare cu sine şi cu lumea? Câţi dintre noi reuşesc să se accepte total, să se elibereze de regrete, să fie limpezi ca apa de izvor şi să poarte poveri atât de semnificative pe umeri cu distincţie şi lejeritate regale? Prea puţini...

Majestatea Sa Regele Mihai I al României era în acel moment un exemplu viu al unor virtuţi de o singulară candoare, care a avut tăria să rămână întotdeauna occidental, aidoma strămoşului său, Carol I. Majestatea Sa mi-a povestit atunci despre cum se sărbătorea ziua de 10 mai pe vremuri, despre predilecţia către uniforme bogat împodobite a tatălui său, Regele Carol al II-lea, despre faptul că a existat un moment în care s-a temut pentru ţară şi nu pentru viaţa sa, care oricum era în pericol, despre oamenii simpli pe care i-a întâlnit şi despre bucuria de a trăi, până la urmă. Vizitasem nu cu mult timp în urmă o fermă care-i aparţinuse la Mănăstirea, judeţul Călăraşi, şi când i-am povestit că încă era întreagă am sesizat o strălucire aparte a ochilor, de bucurie. Toţi sătenii îşi aminteau de decapotabila roşie pe care Majestatea Sa o conducea, dar şi de faptul că toate fetele erau îndrăgostite de el.

Portret al Reginei Maria pictat de un nigerian

Ca jurnalist acreditat de Casa Regală, acea întrevedere particulară avea să se repete în anii următori. Mi-aduc aminte ce fericită am fost când colegii mei fotoreporteri mi-au dat fotografia în care Majestatea Sa Regele Mihai I îmi strângea mâna într-o zi de 8 noiembrie, când la Palatul Elisabeta era sărbătorit de ziua onomastică. Acel moment a rămas întipărit în memoria mea pentru totdeauna şi ştiu că-mi doream tare ca bunica mea, cea care mi-a povestit atâtea nopţi despre familia regală, să fi trăit suficient cât să vadă acea fotografie.

Parcursul meu profesional s-a împletit frumos cu momente importante din viaţa Casei Regale, de la momentul în care cea mai cunoscută reşedinţă regală din România, Castelul Peleş, a revenit în mâinile proprietarului său de drept, Majestatea Sa Regele Mihai I al României, în 2008, la Nunta de Diamant a Majestăţilor Lor Regele Mihai şi Regina Ana, acelaşi an, sau ceremoniile de acordare a Înaltului Patronaj sau distincţii şi medalii, Concertele de la Ateneul Român, lansări de carte. Una dintre marile mele bucurii este faptul că prin intermediul meu şi al lui Adrian Buga, consilier pe probleme de artă al Casei Regale, colecţionar cu un gust desăvârşit, prieten pe care îl apreciez şi-l respect infinit, Majestăţii Sale Regelui Mihai I i-a fost prezentat pictorul nigerian Kingsley Nwabia, care a donat Casei Regale un portret al Reginei Maria imens, ce poate fi admirat astăzi pe unul dintre pereţii albi ai Palatului Elisabeta. Modalitatea în care Kingsley Nwabia a înţeles personalitatea extraordinară a Reginei Maria i-a impresionat pe Majestatea Sa Regele Mihai I şi pe Majestatea Sa Regina Ana.

Unitate şi exemplară verticalitate

Odată cu dispariţia acesteia din urmă, echilibrul în care Regele Mihai trăia s-a risipit. A fost greu să meargă mai departe fără sufletul care l-a însoţit în toţi anii exilului, fără susţinerea, fără blândeţea şi fără energia pe care le primea din partea acesteia.

S-a vorbit mult despre momentul în care Majestatea Sa Regele Mihai I a plecat din această lume. De cele mai multe ori şi-au spus părerea oameni pentru care adevărul nu însemna prea mult. Ce vreau să spun este însă altceva. Din momentul în care Regele Mihai I a rămas singur în micuţa biserică din Elveţia până când a ajuns pe pământ românesc, mai întâi la Aeroportul Henri Coandă, apoi spre locul copilăriei sale, Castelul Peleş din Sinaia şi din nou la Bucureşti, iar mii de oameni şi-au înclinat fruntea şi au spus o rugăciune în gând pentru ultimul monarh al României, nu nădăjduiam nici măcar o clipă că acest popor mai are demnitate, coloană şi speranţă. Ziua în care Majestatea Sa, Regele Mihai I, a fost condus spre locul în care va dormi pentru totdeauna a fost o zi în care Cerurile s-au deschis. Nu am crezut că voi vedea cu ochii mei o asemenea comuniune, o asemenea unitate şi exemplară verticalitate în România. Am respirat alături de oameni care şi-au iubit monarhul pe care îl cunoşteau nu din cărţile de istorie, ci, ca şi mine, din poveştile familiei, sau personal. Oameni care înţeleseseră durerea celui care nu a avut alt păcat decât acela de a-şi iubi poporul peste măsura pe care o folosesc de obicei aceia care se bat cu pumnul în piept.

Profesionalism şi respect

Amintind aici despre ceea ce a urmat, pas cu pas, respectiv funeraliile Regelui Mihai, nu pot să nu remarc ceea ce poate altora le scapă la o privire sumară: efortul de echipă, comuniunea extraordinară a unor oameni care şi-au iubit peste măsură Regele şi care nu au precupeţit nimic ca să arate lumii şi o altă faţetă a ceea ce se poate numi civilizaţie în această ţară numită România, asaltată în ultima vreme de mediocritate, josnicie, orgolii, interese mizere şi prostie. Aceşti oameni despre care vorbesc sunt atât angajaţi ai Casei Regale a României, cât şi colaboratori, care au lăsat orice altceva aveau de făcut şi vreme de o săptămână au pus suflet şi iubire în fiecare gest al lor. Modul exemplar în care aceştia au demonstrat că există un protocol ce poate fi respectat la virgulă cred că spune totul despre ceea ce înseamnă profesionalism şi respect, noţiuni pe care le putem numi rara avis la noi, în general. Loialitatea aceasta specială nu există de ieri, de astăzi în interiorul Casei Regale. În afară de secretarul general al Casei Majestăţii Sale Regelui, doamna Constanţa Iorga, simt nevoia să amintesc de domnul Ion Tucă. În 1992, la rugămintea doamnei Simina Mezincescu (purtătoare de cuvânt a Casei Regale a României în acea perioadă), acesta a fost ales să-l conducă pe Majestatea Sa Regele Mihai I la Curtea de Argeş. Sunt binecunoscute imaginile în care apare la volanul maşinii ARO, iar Regele, tăcut, în spatele lui. Ca o punte în timp, deşi în 1992 nu a putut să-şi încheie misiunea, acum, la funeraliile regale, Ion Tucă l-a dus pe ultimul drum pe Regele Mihai, iar Preafericitul Patriarh Daniel i-a înmânat prima lumânare cu ştergar.

Un alt amănunt, necunoscut de multă lume, este şi acela că în Biserica Ortodoxă Regele Mihai a fost episcop auxiliar, episcop al treburilor din afară – în virtutea unei legături ce durează tocmai din preajma Sinodului IV Calcedon din 451. Regele – monarhul – este unsul lui Dumnezeu. Puterea regelui emană de la Dumnezeu. Nu a fost episcop prin hirotonire, dar funcţia sa nu era simbolică, ci reală. Regele Mihai era singurul moştenitor al Bizanţului în viaţă, singurul şi între cei patru regi ai României. În calitatea sa de episcop al treburilor din afară, putea intra în Sfântul Altar prin Sfintele Uşi Împărăteşti, drept pe care nici preotul nu-l are, ci numai episcopul. Când ne împărtăşim, preotul ne dă cuminecătura cu linguriţa, dar Regele Mihai avea dreptul să o ia cu propria mână, prerogativ de care niciodată nu s-a folosit. Din smerenie. Regele era cel care înmâna cârja unui ierarh, mitropolit, episcop – obiect simbolic al puterii.

Lacrimi pentru Regele Mihai

16 decembrie 2017 va rămâne în memoria mea ca fiind ziua în care am văzut un popor român mai aproape de unitate ca oricând. La câţiva paşi distanţă se aflau reprezentanţi ai Caselor Regale din întreaga lume, pe care nu-mi imaginam vreodată că îi pot vedea în carne şi oase. Energia specială a acestei zile nu va fi nicicând uitată, la fel nici traseul urmat de Regele Mihai pe afetul de tun din Piaţa Palatului Regal – Calea Victoriei – Splaiul Independenţei – Piaţa Unirii – Intrarea pe Dealul Mitropoliei, iar mai apoi spre Gara Regală Băneasa şi Curtea de Argeş cu acelaşi tren regal cu care a fost obligat să plece din ţară. „Pe peron, în loc să fie public, am văzut nişte ofiţeri, înşiruiţi pe două rânduri, de la ieşirea din gară, la uşa vagonului. Ofiţerii erau întorşi cu spatele la noi. Formau un culoar pe care l-am străbătut destul de nedumerit. Când ne-am urcat în tren, unul din ofiţeri a întors puţin capul către noi. Şi am văzut că îi curgeau lacrimi pe faţă. S-a închis uşa, obloanele vagonului au fost coborâte“, avea să mărturisească mai târziu Majestatea Sa Regele Mihai I despre plecarea în exil din ianuarie 1948. Puţini ştiu însă că majoritatea celor care făceau parte din regimentul de gardă al regelui aveau să fie urmăriţi şi internaţi în lagăre. Au suferit pentru că erau trupele de pază ale regelui. Sunt încredinţată că şi pe peronul Gării Băneasa au existat ofiţeri cărora lacrimile nu au contenit să le alunece grăbite pe obraji la momentul plecării Trenului Regal cu trupul neînsufleţit al Regelui spre Curtea de Argeş, într-un altfel de „exil.“

Oare este simplă coincidenţă faptul că Majestatea Sa Regele Mihai I a ieşit de pe scena istoriei cu un an înaintea aniversării a 100 de ani de la Marea Unire din 1918, la fel de discret precum a trăit? Copil fiind, a asistat la construcţia României Mari, sub supravegherea bunicului său, Ferdinand, şi atenta călăuzire a Reginei Maria, iar ca adolescent a trebuit să lupte cu bârfele despre reputaţia îndoielnică a tatălui său, Carol al II-lea. A fost Regele românilor în timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi, poate fără să vrea, flacăra vie a speranţei românilor de a rămâne verticali în faţa furtunii comuniste, care avea să-l condamne, în cele din urmă, la un lung şi chinuitor exil. După 1989, s-a implicat activ în efortul de integrare a României în NATO şi Uniunea Europeană, şi a rămas unul dintre puţinele repere morale ale societăţii româneşti a ultimilor ani.

Domnie complicată

Anii de domnie n-au fost deloc uşori, într-un ansamblu de circumstanţe morale complicat, dar l-au maturizat pe tânărul căruia Carol al II-lea îi aruncase pe umeri soarta României. Ca dovadă, la sfârşitul anului 1947, la 30 decembrie, a fost constrâns să semneze decretul de abdicare. S-a vorbit mult despre vagoanele încărcate cu bogăţii pe care le-a luat cu sine în exil, dar adevărul este evident, ca întotdeauna, undeva la mijloc, căci puţini ştiu ce şi mai ales cât a muncit Majestatea Sa pentru a-şi întreţine familia. În Marea Britanie a înfiinţat o fermă de pui şi a construit un mic atelier de tâmplărie, a fost pilot de încercare pentru compania Lear, a pus bazele unei companii de electronică, a fost broker la Bursa de pe Wall Street, iar Regina Ana a lucrat ca vânzătoare la magazinul universal Bloomingdale's. Ulterior, la Versoix, a restaurat maşini de teren vechi, cunoscută fiindu-i pasiunea pentru motoare.

Regele Mihai I a cultivat ca nimeni altcineva speranţa, iar prin felul său de a fi a ştiut să o menţină vie. Şi, mai presus de orice, nu a renunţat niciodată să-şi manifeste iubirea de ţară. Povestea vieţii sale este cea a unui om care a fost nevoit să ia decizii importante în timpuri complicate. Regele Mihai I va rămâne însă pentru totdeauna în istoria scrisă de cei ce nu renunţă drept ultimul rege al României, descendent din Carol I Hohenzollern de Sigmaringen, meritând deplin omagiul ultim din partea tuturor românilor.

E drept că minunea acestui omagiu a ţinut trei zile, dar acum ştiu că se poate, că mai putem să ridicăm fruntea spre Cer, mai putem să fim drepţi şi să ne respectăm înaintaşii, mai putem să visăm la unitate.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite