Societate

articolul anterior articolul urmator

Istoria în timp real

22
29 Nov 2013 18:49:45
Nicolae Manolescu
„A fost nevoie să treacă aproape o jumătate de secol până să văd la 
televizor cum pătrundea un al doilea avion în al doilea dintre Turnurile
 Gemene din New York”
„A fost nevoie să treacă aproape o jumătate de secol până să văd la televizor cum pătrundea un al doilea avion în al doilea dintre Turnurile Gemene din New York”

De când mass-media transmit evenimentele în direct, s-a schimbat radical nu numai raportul nostru cu lumea, ci şi raportul nostru cu istoria. Cenzura ştirilor din comunism ne-a modificat percepţiile.

Când am auzit prima oară expresia în timp real, n-am înţeles imediat despre ce e vorba. Şi nu pentru că expresia s-ar fi referit la ceva nou şi neobişnuit, ci, din contră, pentru că, de o bună bucată de vreme, luând noi cunoştinţă de evenimente dintre cele mai importante din toată lumea în chiar momentul producerii lor, faptul ni se pare cât se poate de obişnuit şi nu simţim neapărat nevoia să-i dăm un nume.

Ulterior, am încercat să descopăr de când informaţia devenise perceptibilă cu adevărat în timp real. De când cu mass media, e cert. Şi cu siguranţă mult mai târziu la noi decât în Occident. Inamicul public al regimurilor comuniste a fost tocmai informaţia, ceea ce explică întârzierea.

Poate că abia după 1989 expresia să fi căpătat un sens şi în România, unde, deşi exista televiziune din 1956, timpul real, efect al comunicării în masă, nu devenise o realitate. Cenzura ştirilor a amânat decenii la rând intrarea noastră în rândul lumii. Dacă n-ar fi existat posturi de radio străine şi, în primul rând, „Europa liberă“, iar în adolescenţa mea, „Vocea Americii“, e probabil ca izolarea noastră să fi fost totală.

Arestarea părinţilor mei

Odată cu inventarea radioului, timpul real (înainte, bineînţeles, ca expresia să se fi născut) a fost legat mai ales de transmiterea în direct a concertelor. O ştim din „Jurnalul“ lui Anton Holban. Străbunicul meu matern, pe care unchii mei l-au pus să asculte la un radio cu galenă un concert de la Berlin, asta, prin anii 1920, a bănuit că i se joacă o farsă şi s-a apucat să caute prin casă sursa muzicii. Televiziunea şi apoi internetul au lărgit sensul, astăzi practic fără margini, al expresiei. În timp real este cu mult mai mult decât în direct.

De când lumea toată ne intră în casă în timp real, s-a schimbat radical, nu numai raportul nostru cu lumea, ci şi raportul nostru cu istoria. M-am gândit uneori de cât simţ istoric aveau parte (nevoie!) oamenii în epoci în care niciun mijloc de comunicare în masă nu exista.

Vă amintiţi de filmul în care adorabilul Stan, tovarăşul de gafe al lui Bran, e înfăţişat patrulând cu puşca pe umăr într-un tranşeu plin de mii de cutii de conserve goale, douăzeci de ani după încheierea Primului Război Mondial, fără ca el s-o fi aflat? (Se pare că un soldat japonez a trăit pe pielea lui experienţa, după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial).

Simţul istoric ar putea constitui un reper pentru intrarea planetei într-un timp real. Cu toţii am trăit, şi nu puţine, evenimente fără să le fi apreciat ca istorice decât într-o perspectivă ulterioară şi adesea îndelungată. Mie mi s-a întâmplat să fiu conştient că se petrece un eveniment istoric la moartea lui Stalin. Împlinisem 13 ani. Amândoi părinţii mei se aflau în închisoare şi, deşi arestarea mamei avusese loc sub ochii mei, nu pot pretinde că simţisem, nu vântul, ci măcar adierea istoriei. Ce element nou să fi intervenit odată cu moartea lui Stalin, după ceva mai mult de o jumătate de an, care să-mi fi schimbat brusc percepţia evenimentelor? L-am identificat ulterior: radioul. Frisonul istoric mi-a traversat şira spinării auzind la radio ştirea că inima celui mai iubit fiu al popoarelor a încetat să bată.

Atunci am devenit contemporan cu istoria, chiar dacă moartea nu fusese anunţată în timp real, ci cu câteva zile întârziere. Radioul, aşadar, era cel care trezea în mine conştiinţa prezenţei istoriei. Nu glumesc câtuşi de puţin spunând că, dacă aş fi aflat de la radio, televiziune neexistând încă, despre arestarea părinţilor mei, maturitatea simţului meu istoric ar fi fost la fel de precoce ca aceea a simţului meu politic. (Cele două nu sunt identice. N-am spaţiu ca să dezvolt acum diferenţele.)

Tragedia turnurilor gemene din New York

A fost nevoie să treacă aproape o jumătate de secol până să văd la televizor cum pătrundea un al doilea avion în al doilea dintre Turnurile Gemene din New York şi, imediat, prăbuşirea ambelor ca un castel de cărţi de joc, spre a putea afirma cu deplină convingere că am trăit tragedia în timp real.

Trecusem nepăsător sub raport istoric pe lângă alte asemenea tragedii. La zece ani după moartea lui Stalin, asasinarea lui Kennedy o aflasem în tramvai ascultând, fără voie, o conversaţie. M-a impresionat, desigur, dar frisonul istoric lipsise. 11 septembrie 2001 însă avea toate ingredientele spre a deştepta în mine şi, probabil, în mulţi alţii sentimentul că trăim evenimentele în timp real.

De atunci n-am mai scăpat de inconfortul pe care un astfel de sentiment îl creează vrând-nevrând în noi. Mă consider dintotdeauna un om curios şi ahtiat după ştiri. Ca mama mea care, la 100 de ani, urmărea la televizor tot ce se petrecea în lume şi mă ţinea la curent, ştiind că eu deschid rareori televizorul, şi asta, fiindcă timpul real nu mi se părut niciodată un câştig, ci o pierdere de timp. Prefer să aflu ce se întâmplă după ce lucrurile s-au aşezat. Fie şi în pagina de ziar de a doua zi. E felul meu naiv de a-mi cruţa inima.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

22 Comentarii

Vanatorul/d.c.
29.11.2013, 19:09:21

"Hiroo Onoda a ajuns să fie penultimul soldat japonez care lupta încă în al doilea război mondial, deși acesta se încheiase cu 27 de ani înainte. Onoda fusese declarat mort încă din decembrie 1959, dar după uciderea lui Kozuka, poliția filipineză, gândindu-se că acesta nu ar fi acționat singur, a fost trimis pe teren echipe de căutare; Onoda nu a fost însă găsit. În ciuda faptului că rămăsese singur, el a refuzat să se predea. În primăvara lui 1974 încă mai organiza raiduri în localitățile filipineze, când s-a întâlnit cu un student japonez aflat în călătorie pe insulă, Noria Suzuki. Acesta i-a spus că războiul se terminase cu foarte mult timp în urmă, însă Onoda nu l-a crezut. I-a spus acestuia că se va preda doar atunci când va primi ordine clare în acest sens de la superiorul său. Suzuki s-a întors în Japonia având cu el fotografii cu el și Onoda, pentru a demonstra că acesta era încă în viață. Abia atunci guvernul japonez a luat măsuri pentru a pune capăt războiului lui Onoda. Fostul comandant al acestuia, Maiorul Taniguchi, a fost contactat și trimis pe insula Lubanga pentru a-i spune lui Onoda în persoană că războiul s-a terminat. Pe 9 martie 1974 cei doi s-au întâlnit, iar Taniguchi i-a spus lui Onoda că Japonia pierduse războiul și că trebuie să pună capăt imediat tuturor activităților de luptă. Primele cuvinte ale lui Onoda, șocat și îngrozit, au fost ”Am pierdut într-adevăr războiul! Cum au putut [armata japoneză] să fie atât de blegi?” Când s-a întors în Japonia, Onoda a fost primit ca un erou național. Însă acesta nu a apreciat toată atenția din jurul său și a fost dezamăgit să descopere o Japonie care nu era decât o umbră a nobilei țări imperiale pe care o servise atâția ani. Hiroo Onoda trăiește și azi, urmând să împlinească pe 19 martie 90 de ani. Ultimul a fost Teruo Nakamura, de origine taiwaneză, care s-a predat pe 18 decembrie 1974." (Historia.ro.)

+4 (6 voturi)
ion LIBER ŞI VIU
29.11.2013, 22:04:08

CONFORTUL DE A [NU] ŞTI Realul şi Realitatea, Istoria şi Adevărul, Prezentul şi Timpul A „cruţa inima” le ajută Unora, celor mai mulţi, a le CURĂŢA, mai ales, Sufletul, a le SPĂLA mai ales MAŢELE Creierului, adicătelea Conştiinţa, în cazul în care ea ar fi fost cu adevărat existentă şi în stare corectă de funcţionare, în „timp real” şi LA ZI ! Don Manolescu face Confuzia gravă grav intelectuală între ŞTIRE şi ŞTIINŢA [cunoaşterea] ISTORIEI. „Istoria la zi” este atît de bine cunoscut azi, dată ca MARFĂ, elixir, drog, băţ şi morcov, momeală şi matrapazlîc, la Radio şi la Televizor, pentru a „reconforta” îndulci frumuseţea apetisantă-a multi-CAPCANELOR abundente. Celebrul intelectual încearcă în continuare „în timp real” să ne ducă cu zăhărelul îndepărtîndu-ne fascinant de ADEVĂRUL „istoriei în transmisie directă” la televizor precum atunci, Marea Cacialma din Decembrie cu poeţi inflamaţi, revoluţionari înflăcăraţi şi preşedinţi,ideologi şi tovarăşi teribili de originali, autentici şi concret realişti, trăită pe viu în timp real la televizor, „istoric” vorbind, un alt Proces o altă Condamnare şi o nouă Execuţie a poporului român şi a României Ceea ce se vede şi se aude Ascunde cu Bună Ştiinţă, Minciuna şi Mistificarea MANIPULAREA eternă a evenimentelor, adevărurilor şi istoriei. Cenzura şi Ştirea se confundă se întrepătrund FAC împreună un întreg şi-un Tot Totalitar oribil TOXIC, de care maestrul şi guru-ul literaturii româneşti nu pomeneşte o iotă, nici în proză nici în versuri, nici în stînga nici la dreapta. Ca de-obicei, a rămas Acelaşi perseverent abil intelectual prezent şi azi, „propovăduitor” în timp real, al [i]storiei la zi.

+1 (1 vot)
Zack Atila
30.11.2013, 04:49:35

Din Staele Unite Tara de tigani atit

-3 (3 voturi)
Utilizator Adevărul
30.11.2013, 04:50:51

Comentariu considerat abuziv.

Utilizator Adevărul
30.11.2013, 04:51:50

Comentariu considerat abuziv.

Vezi toate comentariile (22)

Modifică Setările