Istoriile lui Alex Ştefănescu: Cu Alina Mungiu la NATO

Cu ani în urmă, pe vremea când abia se punea problema intrării României în NATO, Alex. Ştefănescu a fost inclus, la propunerea  poetului şi publicistului Mihail Gălăţanu, într-un grup de scriitori şi ziarişti invitaţi să viziteze sediul NATO din Bruxelles.

Din grup făcea parte şi Alina Mungiu, o eseistă care uimise pe toată lumea cu inteligenţa ei pătrunzătoare şi cu o capacitate de se exprima repede, eficient şi neconvenţional. Apariţia ei pe scena vieţii publice (ca şi apariţia lui Horia-Roman Patapievici sau a lui Daniel Cristea-Enache) fusese un dar neaşteptat pe  pe care îl făcuse Revoluţia României.

Ne-am suit toţi în avion şi am plecat. În timpul zborului am ascultat-o pe Alina Mungiu vorbind despre istoricul NATO, despre relaţiile dintre ţările membre, despre viitorul organizaţiei. Ştia... tot.

La Bruxelles, după ce am vizitat fugitiv oraşul, am intrat în programul oficial, care avea drept scop familiarizarea unor lideri de opinie din România cu activitatea Alianţei Nord-Atlantice. Când am intrat, cu tovarăşii mei de călătorie, în sediul NATO, am avut impresia că intru într-un labirint. Nu vedeam rasteluri cu arme sofisticate şi nici rachete, ci numai coridoare, care se desfăceau unele din altele. La un moment dat am ajuns în faţa unui magazin de... canadiene. Erau canadiene de dimensiuni mari, pe măsura militarilor americani, toţi înalţi şi bine făcuţi, astfel încât n-am pierdut ocazia să-mi cumpăr şi eu una. Colegii mei m-au mustrat, reproşându-mi că din cauza mea o să întârziem cu toţii la conferinţa de presă programată în acea dimineaţă. N-am întârziat.

La conferinţa de presă, un general impunător, cu părul alb, într-o uniformă plină de fireturi şi medalii, a făcut o prezentare a NATO, iar apoi a fost asaltat de unii dintre noi cu întrebări. Cea mai activă era Alina Mungiu, care îl supunea parcă unui interogatoriu, încercând să obţină de la el adevărul, tot adevărul şi numai adevărul.

Afară strălucea soarele, în bistrourile cu scaune aşezate pe trotuarele late era animaţie, femei în veşminte foşnitoare, frumos colorate se plimbau pe străzi, iar noi stăteam la nesfârşit închişi într-o încăpere ascultând explicaţii pe care le-am fi putut găsi şi într-un ziar sau pe un site. Am rugat-o pe Alina Mungiu, prin semne, să nu mai pună atâtea întrebări, ea s-a conformat, dar după ce am ieşit din sediul NATO m-a certat:

− Vai, domnule Alex. Ştefănescu, mă dezamăgiţi. Sunteţi şi dv. ca mulţi alţi intelectuali români,  aveţi o psihologie de turist, nu vreţi să vă completaţi cultura politică aici, la Bruxelles, vreţi să vă distraţi.

− Nu avem nimic de aflat de la un general NATO, i-am răspuns eu. Puteţi să fiţi sigură că n-o să ne divulge secrete. El vorbeşte în limba de lemn a declaraţiilor oficiale şi tot ce spune e previzibil.

− Dacă ştii să întrebi, afli tot ce vrei să afli, mi-a replicat Alina Mungiu.

− Spuneţi-mi prima întrebare pe care vreţi să i-o adresaţi mâine!

− Va fi o întrebare incomodă: cum veţi reacţiona dacă Rusia se va opune intrării României în NATO?

Am scris atunci răspunsul la această întrebare pe un bilet, am împăturit biletul şi i l-am dat în păstrare lui Mihail Gălăţanu. Apoi am pus pariu (pe un bax de bere) cu Alina Mungiu că a doua zi, la întrebarea ei incomodă, va primi din partea generalului drept răspuns exact ceea ce scrisesem eu pe bilet.

(Pe bilet scrisesem: „NATO nu vede în Rusia un adversar, ci un partener, care poate contribui la asigurarea stabilităţii în această zonă a lumii” etc).

A doua zi, la o nouă întâlnire cu reprezentantul Alianţei Nord-Atlantice, Alina Mungiu a întrebat plină de speranţă:

− Cum veţi reacţiona dacă Rusia se va opune intrării României în NATO?

Iar generalul a răspuns:

− NATO nu vede în Rusia un adversar, ci un partener, care poate contribui la asigurarea stabilităţii în această zonă a lumii ş.a.m.d.

Mihail Gălăţanu a deschis biletul şi l-a dat Alinei Mungiu. Ea s-a făcut roşie în obraji. Iar seara, la un bistrou, ne-a tratat pe toţi cu bere.