Istoriile lui Alex Ştefănescu: Eu şi Emil Constantinescu

Alex Ştefănescu şi Emil Constantinescu FOTO Arhivă

Într-o noapte din toamna anului 1997, la ora 0:20, m-a sunat Emil Constantinescu, preşedintele României. Chiar el, nu şefa lui de cabinet! M-am simţit emoţionat şi flatat. Să stai întins în pat, lângă soţia ta, să laşi deoparte cartea pe care o citeai la lumina veiozei de pe noptieră şi să vorbeşti la telefon cu şeful statului, iată un moment de glorie greu de uitat.

Totul a început cu ani în urmă, când soţia mea a remarcat într-o revistă studenţească  un interviu cu un profesor universitar de la Geologie, Emil Constantinescu, despre mineriade şi, în general, despre situaţia din România. Impresionată de judecăţile clare şi de curajul opiniei de care dădea dovadă necunoscutul (pentru noi) profesor universitar, Domniţa a exclamat. „Un asemenea om ar trebui să fie preşedintele României!”

Nu 15.000 de intelectuali, 40.000!

La sfârşitul lui 1996, mă aflam şi eu în Piaţa Universităţii când Emil Constantinescu a apărut în balcon şi a anunţat că a câştigat alegerile. Am plâns atunci de fericire, acompaniat, ca de o muzică sublimă, de zăngănitul miilor de legături de chei ale participanţilor la miting. Iar peste o zi am publicat în România literară, chiar pe prima pagină, un articol entuziast cu titlul „A doua cădere a lui Nicolae Ceauşescu“.

Am stat de vorbă cu noul preşedinte al ţării de nenumărate ori, la telefon sau face to face, singur sau împreună cu alţi intelectuali cu care obişnuia să se consulte. Când s-a înfiinţat Asociaţia de Sprijin pentru Emil Constantinescu, am acceptat cu entuziasm să fiu preşedintele ei. Înainte de a se pune la punct reţeaua de calculatoare a asociaţiei, astfel gândită încât să nu poată fi atacată de hackeri, aveam în memoria laptop-ului meu 40.000 de nume de intelectuali (şi adresele lor), toţi simpatizanţi ai lui Emil Constantinescu. În treacăt fie spus, ziariştii care au persiflat ideea că preşedintele se bucură de sprijinul a 15.000 de intelectuali (număr considerat exorbitant şi neverosimil), ar trebui ei persiflaţi, în condiţiile în care numărul real era de 40.000.

O bandă de hoţi ciudaţi

Într-o noapte, când eu şi Domniţa ne aflam în Ploieşti, apartamentul nostru din Bucureşti a fost spart de o bandă de hoţi ciudaţi, care din tot ce aveam au furat un singur lucru: laptop-ul. În plus au luat ouă din frigider şi le-au sfărâmat pe masa mea de lucru şi pe tavan, ca să-mi fie clar că şi-au bătut joc de mine. Din nefericire, în laptop erau şi 300 de pagini din Istoria literaturii române contemporane, la care lucram în acea perioadă. Nu aveam nicio copie de rezervă. Comandantul secţiei de poliţie căruia m-am adresat implorându-l să mă ajute să-mi recuperez laptop-ul, mi-a spus sarcastic, cu o satisfacţie abia ascunsă:  

„Să vă ajute Emil Constantinescu al dumneavoastră!”

Am înţeles atunci, dureros, că preşedintele nu are prea mari şanse să cureţe ţara de comunismul rezidual de care era năclăită. Cred că şi el simţea ostilitatea multor angajaţi ai instituţiilor statului. Nu pot să uit o noapte când, într-un grup restrâns, discutam la Cotroceni probleme legate de organizarea ASPEC. Emil Constantinescu şi-a scos dintr-o servietă un sandviş. Nu mâncase toată ziua. Nu avea încredere în mâncarea care i s-ar fi putut aduce de la bufet, exista riscul să fie otrăvită.

A obosit să mai strige „Jos Iliescu!”

Am scris multe articole, în special în România liberă, de susţinere a lui Emil Constantinescu. M-am certat cu mulţi prieteni ai mei care îl minimalizau, inclusiv cu apreciata poetă Ileana Mălăncioiu, care ori de câte ori mă vedea mă întreba ironic: „Ce mai face Emilică al tău?“.  Mi-am găsit în repetate rânduri maşina cu parbrizul spart sau cauciucurile tăiate. Dar nu mi-a părut rău.

Mi-a părut rău ulterior când Emil Constantinescu a obosit să mai strige „Jos Iliescu!” şi chiar s-a împrietenit cu fostul activist al PCR. Sau când a trimis în Occident o ruşinoasă scrisoare de susţinere a lui Victor Ponta. Mi-e dor de Emil Constantinescu cel de altădată, al cărui nume îl rosteam cu mândrie când explicam unui străin ce fel de om conduce ţara mea.