Istoriile lui Alex Ştefănescu: Statuia lui Nicolae Bud
0
Mă plimbam prin Baia Mare, într-o zi de vară a anului 2014, însoţit de un profesor de română. Participasem la o întâlnire cu tinerii (cărora le oferisem o ediţie... vorbită a cărţii mele recent apărute Mesaj către tineri. Redescoperiţi literatura!), eram obosit de drum şi entuziasmat de modul cum fusesem primit.
Însoţitorul meu îmi arăta clădirile şi parcurile oraşului, iar eu mă uitam mai mult la trecători, cucerit de modul lor de viaţă, ordonat şi cuviincios.
La un moment dat, profesorul m-a întrebat:
− Aţi văzut statuia lui Nicolae Bud?
Un om de valoare discret
Am tresărit. Îl cunoşteam bine pe Nicolae Bud. El fusese acela care mă convinsese să fac un drum până la Baia Mare, ca să le vorbesc tinerilor despre literatură, explicându-mi că de acolo provin surprinzător de mulţi câştigători ai olimpiadelor şcolare, naţionale şi internaţionale (la toate disciplinele, nu numai la literatură).
Nicolae Bud este un om de valoare discret. A fost membru în Parlamentul României în mai multe rânduri (în total, doisprezece ani) şi şi-a făcut datoria cu seriozitate, nu manifestându-se zgomotos la talk-show-uri televizate, ci contribuind la elaborarea unor legi importante. A publicat mai multe cărţi, dintre care una recentă despre posibilitatea relansării mineritului în ţara noastră a fost premiată de Academia Română (şi comentată elogios de Mugur Isărescu, care explică cititorilor că Nicolae Bud „este un inginer preocupat de bogăţiile din subsolul ţării, doctor în ştiinţe tehnice şi doctor în economie.”).
A avea o statuie încă din timpul vieţii
Nicolae Bud poate chiar merită o statuie, dar această formă de glorificare anticipată, înainte de încheierea activităţii, nu este în stilul lui. Cunosc cazul lui Victor Eftimiu care, dând dovadă de megalomanie, şi-a instalat propriul bust în faţa locuinţei sale de lângă Cişmigiu. Am mai văzut, apoi, bustul lui Paul Everac din curtea casei lui de vacanţă de la Dâmbovicioara, lângă Rucăr (de fapt nu un bust, doar capul, care îl privea în ochi într-un mod straniu pe Paul Everac cel real). Lui Nicolae Manolescu, la Oneşti, la împlinirea vârstei de şaizeci de ani, i s-a făcut un cadou-surpriză, propriul său bust (despre care i-am spus, ca să îl tachinez, că seamănă mai curând cu Eugen Simion). Dar, cu binecunoscutul său bun-gust, Nicolae Manolescu nu a făcut niciodată demersuri pentru instalarea sculpturii într-un spaţiu public. Adrian Păunescu însuşi, deşi avea obişnuinţa să braveze, a păstrat exclusiv în propria lui locuinţă statuia primită în dar de la un admirator , glumind cu farmec pe seama ei, în prezenţa musafirilor. Abia după absurda şi infinit regretabila lui moarte, statuia a fost instalată în Grădina Icoanei.
Ce gest frumos!
− Şi... cum arată statuia lui Nicolae Bud? l-am întrebat nu prea entuziasmat, pe însoţitorul meu după ce îmi trecuseră prin minte toate aceste gânduri.
− Iat-o! mi-a spus el şi mi-a arătat statuia din faţa unei şcoli.
M-am uitat atent, m-am încruntat, dar n-am recunoscut personajul. Mare, viforos, cu barbă...
− Seamănă mai curând cu Nicolae Iorga.
− Păi, chiar e!
− Dar mi-aţi spus că e statuia lui Nicolae Bud.
− Voiam să spun că Nicolae Bud a făcut-o din banii lui. Din dragoste pentru şcoala la care a învăţat cu ani în urmă...
Ce gest frumos! Şi eu care crezusem o clipă că era vorba de un act de narcisism. Nici vorbă de aşa ceva. Respectând dorinţa tatălui său, un om simplu, de la ţară, dar pătruns de respect faţă de carte, Nicolae Bud a învăţat la această şcoală, care poartă azi numele „Nicolae Iorga”. Apoi, după ce au trecut anii, i-a adus să înveţe aici şi pe copiii lui, Roxana şi Alex. Nu este exclus ca ei să fi stat la un moment dat chiar în banca în care a stat şi tatăl lor!
Învăţătura i-a schimbat viaţa în bine lui Nicolae Bud. Recunoscător pentru tot ce a primit în copilărie de la această şcoală, ajungând chiar să se împrietenească, în anii maturităţii, cu directorul ei, prof. Vasile Cormoş (unul dintre apropiaţii lui N. Steinhardt), el a făcut gestul emoţionant de a-i dărui statuia unui mare învăţat.
Se încarcă comentariile...
